Despre deciziile în viață și medicina la Cluj

Despre deciziile în viață și medicina la Cluj

 


Despre licența de la medicina din Cluj și cum am ajuns doctor.

N-am mai scris de mult timp aici, recunosc. Am ieșit mult dar nu am mai postat nici o tură. Pentru că nu am mai avut timp să scriu. Ultimele luni au fost o cursă între 4 pereți și week-enduri pe munte sau la cățărat. În ultima lună nu am mai ieșit nicăieri, decât la alergat prin pădurile Clujului, iar în ultimele 2 săptămâni, pot spune că nu am mai ieșit din casă. Sună tare trist pentru un om ca mine. Dar a meritat…

Ei bine, iată-mă terminând facultatea. Și acum terminând și cu licența. Oficial, DOCTOR BIANCA BILT.

De la Bianca Bilt la dr. Bianca Bilt a fost o cale lungă și grea presărată cu de toate, de la nopți nedormite la satisfacții și bucurii imense. Am trecut prin toate. De la ultimul student umilit, cu care s-a șters pe jos la un student împlinit și fericit. Pe toate le-am experimentat, în timp, la Universitatea de Medicină și Farmacie Iuliu Hațieganu din Cluj-Napoca.


Ce a însemnat licența la Cluj?

Ei bine, în primul rând deprivare de somn, cel puțin pentru mine. În ultimele 2 săptămâni am dormit 6 ore/noapte, iar în ultimele zile 4-5 ore, și înainte de examene deloc.

Licența de la Cluj e specială. Da, are nevoi speciale. Noi nu avem doar prezentarea lucrării de licență, țac-pac faci un studiu, bagi datele, scoți o carte de 40-60 de pagini, cum e peste tot. La noi nu e așa. La noi e diferit. Suntem singura facultate de medicină din țară care are examen practic, și nu unul ușor. De asemenea avem și proba scrisă, unde pe lângă bibliografia uzuală care intră în programa de rezidențiat, mai avem un teanc de 350 de pagini unde sunt și alte materii precum oftalmologie, psihiatrie, sau dermatologie, pe lângă alte teme de completare care nu intră în programa de rezidențiat. Deci în total cam 1300 de pagini să zic așa? Ceva de genul. Dar nu le citești așa ca pe Harry Potter sau romanele de dragoste, ci din scoarță în scoarță detaliu cu detaliu, nu ai voie să omiți nimic!

Și cam asta am făcut eu 2 luni de zile. Pune-te Bianca și învață pentru licență. Sună puțin 2 luni de zile? Înseamnă că nu ești la medicină ca să știi cum e să înveți mult în timp puțin. Eu mereu am învățat în sesiune, pentru că mă plictisesc să citesc același lucru de 2 ori. La mine e o singură dată și bine. Mor să citesc de 2 ori la fel. Ei cam așa suna și planul meu pentru licență. Până m-a izbit realitatea. Și citesc eu vara asta mult și bine până-mi dau seama în septembrie că eu nu mai știu nimic din ce am citit în iulie. Șoc și groază și o tură de plâns! Ce să mai zic de grile? Ahahaha, ce naiv am făcut eu cam 1000 de grile pe la începuturi până mi-am dat seama că nu am timp pt asemenea prostii. Și nu am mai făcut nici grile…Materia nu mi-am terminat-o de citit pentru licență. Da, cele 2 compendii de specialități medico-chirurgicale, bibliografia oficială pentru rezidențiat,  sunt oribile, scrise cu picioarele, îți vine să vomiți citind din ele, pline de greșeli, mai aveam capitole pe care nu le-am citit pentru că după primele rânduri am realizat că e inutil. Și suplimentul a la Cluj de 350 de pagini…pe diagonală într-o jumătate de zi și o noapte, nici n-a meritat mai mult. (Nu mă înțelegeți greșit, multă din informație o mai știam în mare din timpul facultății. Nu detalii, dar baza o aveam destul de solidă, mai ales la capitolele care mi-au plăcut.)  Doar că am ajuns zombie la licență, nedormită. Așteptam să leșin din minut în minut. Mi-am pus apă multă la examen, cred că aia m-a ținut pe calea bună.

Nu mergeți nedormiți la licența de la medicină!

N-a fost prima mea experiență în care m-am dus la examen nedormită, am mai avut multe în facultate de astea. De ce-mi place mie muntele? Îmi place adrenalina! Dar la medicină am avut parte de mai multă adrenalină decât toate turele de pe munte! Alpinismul e mic copil pe lângă ce-ți poate oferi medicina. Ohooo, și încă cum! 6 ani am stat numai pe adrenalină. Până în ultimul moment. Îmi ziceam în mai-iunie când îi auzeam pe colegi că deja au citit materia de licență și pe mine mă lua cu tahicardie, *Parcă văd cum ajung la licență…ca până acum, nedormită, învățând până în ultimul moment…* Și așa a fost. Am prevăzut asta. Dacă am vrut și munte și distracție nu aveam cum să ajung în alt hal la licență decât așa, un Zombie ambulant. 

La examenul scris 120 de întrebări în 3 ore, a fost ok. Mi s-a părut greu, abia citeam întrebările ce coaptă eram de la nesomn. Abia le și cuplam. Unele au fost ok, la altele mi-a venit să plâng. Prea multe întrebări din gine…nu înțeleg de ce atâta gine? Eu nu am citit gine, nu am apucat. Am citit-o de pe niște foi din facultate, de la o recapitulare din stagiu. N-a fost inutil gestul meu, pt că informația era aceeași dar era doar esențialul. Și plângeam lângă grile, nu înțelegeam de ce atâta gine. Urăsc ginecologia. Examenul de ginecologie a fost printre cele mai oribile examene din facultate, bleaah! Și nici la licență n-am scăpat de ea.

Pe seară aflu rezultatul, unul care pare ireal, nu-mi venea să cred ochilor că am luat cât am luat. M-am bucurat enorm, am prins ceva aripi în momentul acela. Mama abia m-a crezut.

A doua zi, urma examenul practic. La examenul practic s-au organizat cam 15 comisii? Ceva de genul, comisii formate din 5 membrii, în fața cărora trebuia să prezentăm un caz rezolvat de noi în 20 de minute. Comisia și spitalul le-am tras la sorți, cu o zi înainte de examenul practic. Eu am nimerit pe o secție de interne, exact ce nu-mi doream. Am invocat toți zeii și spiritele să extrag la neurologie, să am un caz de accident vascular cerebral, dar n-a fost să fie…În aceste 20 de minute, am primit un pacient, care putea să aibă orice patologie existentă în acest Univers, inclusiv boli care nu au fost incluse în programa pentru licență. Asta m-a deranjat. Comisiile nu știau programa noastră, aveau impresia că intră toate, cu duiumul, de la cea mai banală la cea mai rară patologie. În fine. În 20 minute a trebuit să discut cu pacientul (de exemplu al meu avea vreo 10 diagnostice, sau puțin mai multe), să-l examinez clinic, să cer explorările paraclinice, iar în final să formulez un diagnostic, în cazul meu (și nu numai) vreo 10 diagnostice. Mi s-a părut greu. Mai ales în fața unui pacient care avea multiple patologii, să le iau pe fiecare la puricat și să aflu despre ele și să le și demonstrez. Discuția cu pacientul (anamneza) a fost foarte rapidă, nici nu știam pe ce să insist, pentru că la motivele internării, ereu vreo 6, avea de toate. Examenul obiectiv? A fost cel mai rapid din viața mea. De fapt făceam anamneza în timp ce-l consultam. A fost o chestie contra-timp. Apoi analizele paraclinice…mereu aveam impresia că am uitat să cer ceva, dar am cerut de toate. Am formulat diagnosticele și urma să intru la comisie să prezint ce am făcut. Dar pe când am intrat, n-a fost deloc precum mi-am imaginat că va fi. Pacientul meu avea printre altele mult mai importante și lombosciatică, patologie pe care nu am citit-o niciodată, ci doar așa, o știam din auzite, să nu zic că nu intra nici măcar în programă.Mi s-a îmbârligat și scurcircuitat rău neuronul când m-au întrebat de ea și…am dat cu bâta-n baltă un pic. Dar rușine pe capul meu că nu știu atâta după 6 ani! Am susținut diagnosticul pe baza examenului clinic și anamnezei, și pe baza amintirilor din anul 3 de la semiologie. Da…3 ani mai târziu să te chinui să-ți aduci aminte…Eram atât de obosită în fața comisiei, că mă bucur că am reușit să înțeleg întrebările puse, deprivarea de somn deja ajungând la 48 de ore, cred, că n-am dormit nici înainte de examenul practic. Nu că n-am vrut, dar m-am pus în pat și creierul meu avea chef de glume, și n-a vrut să adoarmă. Efectiv, abia înțelegeam ce mă întreabă, atât de obosită eram. Faza asta cu lipsa de somn…e urâtă! Probabil e din cauza anxietății. De 3 ani mă lupt cu ea. Uneori îmi iese, alteori nu. La examenul practic eram sub o doză bună de anxioltic și tot aveam impresia că o iau razna. În final a fost bine, comisia a fost drăguță, nu m-a mâncat nimeni, și sunt vie. De examenul practic mi-a fost cel mai frică.

A treia zi, maratonul licenței continuă cu prezentarea tezei de licență, cea mai ușoară probă. Nu aveam power-pointul făcut. După examenul practic, am venit acasă și m-am pus în nesomnul meu să făuresc o prezentare cu lucrarea mea de licență. A ieșit frumos, scurt și la obiect. Am repetat-o de 2 ori în oglindă, să nu mă fac de rușine în fața altei comisii, cu alți oameni și în fața colegilor care asistau. E bine, scap și de asta, și e gata! Încă 24 h și sunt doctor. În noaptea aceea am dormit. Liniștită. Am prezentat ok, a fost bine.  Mulțumesc Dr. Ștefan Vesa pentru susținere și conducerea tezei de licență, mi-a plăcut enorm, și mi-a aprins dragostea pentru cardiologie. 

Ceva acurat, pe scurt: 


În concluzie, spre deosebire de alte centre din țară, licența la Cluj e grea, dar ai o imensă satisfacție când termini. E pe măsura efortului. Nu regret că am ales Clujul și sunt mândră de unde iau startul în carieră. 

Ce fac cu viața mea acum? Nu știu. Rezidențiat? Încă mă gândesc dacă are sens să-l dau în România. Probabil are, pentru că nu vreau să stau pe sec 8 luni, până mi se eliberează diploma de licență. Și da, am nevoie de o mașină cu care să plec de aici. 

Deocamdată mă bucur de vacanță. 

După 3 zile intense de licență, am plecat în Alpi imediat. Ce ciudat sună Dr. Bianca Bilt, nu? 

 

Dacă ți-a plăcut articolul...

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *