Großglockner pe ruta clasică, sau despre lipsa planificării unui traseu.

Großglockner pe ruta clasică, sau despre lipsa planificării unui traseu.


INTRODUCERE

Iar dispar de pe blog, efectiv nu mai am timp fizic să scriu, deși iubesc să fac asta. Mi-am găsit totuși timp să retrăiesc cele mai frumoase 3 săptămâni din acest an. Spun cele mai frumoase, pentru că după ce an plin de nenorociri și întâmplări cu balauri am avut, pur și simplu de când m-am mutat la Brașov m-am trezit în rai (o să scriu în alt post despre decizia migrării la Brașov luată într-o doară).

Obosită fizic și psihic de la viață, mă hotărăsc subit să iau o pauză lungă de respiro: 3 săptămâni de concediu ar trebui să fie suficiente pentru a pune pe OFF toată viața care s-a derulat până acum.

Știam doar că vreau să plec undeva. Nu contează unde. Dar vreau să plec, să nu mă deranjeze nimeni. Zis și făcut. Îl iau și pe David cu mine.

După ce străbat România în lung și în lat, din Brașov în Vama Veche și din Vama Veche în Maramureș, îmi fac bagajele și plec în Alpi.

Prima oprire avea să fie Kals, Austria, locul de plecare spre Grossglockner (unul din ele, via Stüdlhütte).

Deja am zis prea multe, până să ajungem în Kals s-au petrecut o grămadă de chestii.

Prima problemă existențială a fost: CU CE PLECĂM ÎN CONCEDIU? O problemă mare, dar cu care nu mi-am bătut capul foarte tare, pentru că nu știu cum, Universul are căile lui de a rezolva problemele. În martie, un vitezoman începător a intrat în mine cu suta pe oră în timp ce eu conduceam regulamentar în drum spre Cheile Turenilor ca să merg la cățărat, și evident m-a lăsat fără mașină, aceasta fiind daună totală, și pe unul din cei mai buni prieteni i-a băgat pe terapie intensivă, dar voi scrie despre asta, un ghid al victimei unui accident rutier în România, când voi avea suficienți nervi și starea necesară ca să REderulez lucrurile petrecute atunci. Ideea e că m-a lăsat fără mașină, iar firma lui de asigurări încă nu-mi virase banii (paguba materială) în timp util pentru a-mi putea cumpăra o altă mașină, prin urmare concediul avea să fie o distracție totală fără o mașină personală, însă planetele s-au aliniat (era și cazul!).

După moartea unor neuroni și gândirea unei logistici de călătorie, calcularea costurilor-beneficiu, cum ar fi mai bine să luăm avion/tren/bus/rent a car, cu ditai bagaje pentru 3 săptămâni, un amic bun de-a lui Andrei îmi împrumută mașina, mașină care între timp devine a mea. Cum spuneam, se aliniază planetele cumva!

În sfârșit putem pleca liniștiți în concediu, chiar dacă pentru mine a fost destul de obositor să conduc mii de km (aka șoferul de lux a lui David), însă a fost mult mai bine așa, pentru că ne-am făcut de cap cum ne-am dorit.


Prin urmare îi lansasem lui David invitația de a mă însoți pe Grossglockner. Eu mi-aș fi dorit să fac ruta tehnică via Studlgrat, pe care ar fi trebuit s-o fac anul trecut cu Tudor, însă având în vedere experiența alpină a lui David, și faptul că noi nu ne mai legasem în coardă până atunci, am decis că e mai bine să mergem pe cea normală, inițial gândită într-o singură zi.

Destinația finală era Kals, însă până în Kals a fost un drum lung, presărat cu multe întâmplări. În prima zi conduc până în Graz, Baia-Mare-Graz, pornim pe la 13, ajungem undeva la miezul nopții, cu aglomerație pe autostradă, accident, ocol pentru vignetă, mici chițibușuri de drum lung. În Graz căutăm camping ca să dormim, doar că cel pe care l-am găsit era închis la acea oră. Nu aveam încotro decât să ne găsim ceva cazare la hotel. Gândit și făcut, găsim un hotel absolut la întâmplare pe care-l vedem din mașină după ce facem o plimbare de noapte prin Graz, și ne cazăm acolo. A doua zi de dimineață, ne trezim cu bătăi puternice în ușă. Mă gândeam eu că ceva nu e kosher, că doar avem termen de părăsit camera la 12:00, și era doar ora 9:00. Hmmmmm, sărim amândoi din pat, nu știam ce se petrece, deschidem ușa și ce să vezi? POLIȚIA la ușă, 2 polițiști! Cele mai catastrofale gânduri mi-au trecut prin cap în acel moment. De la mașină spartă, la jaf, la 1000 alte gânduri. Aveam pulsul în cer oricum. În sinea mea mă gândeam că nu tare s-au aliniat planetele cum credeam inițial…

Poliția: ”Hello, is this your car?!”

Eu: ”Yes, it is mine!”

Poliția: ”Well, your car is damaged…”

Și-mi arată o poză cu mașina mea parcată absolut impecabil în miezul nopții, centrată fix pe locul de parcare, cu ajutorul lui David, care a stat la milimetru ca să mă ghideze să o încadrez corect ca să nu-i ating pe alții, pentru că hotelul avea o parcare minusculă. Fac ochii mari la poză, și abia văd o zgârietură minusculă greu observabilă deasupra roții spate. Era clar că cineva m-a atins. Merg afară să o văd și live. Zic eu ”Ok, șoferul care a ieșit din parcare m-a atins!”, iar poliția mă contrazice. Îmi zice că de fapt el s-a dus de dimineață la poliție să mă reclame că l-am zgâriat azinoapte când am ajuns la hotel. Și le explic, că nu e posibil, că nu am atins pe nimeni, chiar de aia l-am pus pe David să stea între mașina mea și a lui, pentru că era mic spațiu, și ca să pot parca cu repere de siguranță și să nu-l lovesc. Un șofer cu simțul manevrelor n-ar fi avut absolut nici o problemă cu așa ceva. CE S-A ÎNTÂMPLAT DE FAPT? Un austriac a virat neatent cu spatele, și m-a atins. Pentru că nu erau camere de filmat în parcare, s-a dus la poliție să reclame că eu l-aș fi lovit azinoapte, doar ca să-și repare mașina pe asigurarea mea. Și uite cum am pierdut o oră din viață cu poliția din Graz. Eu am rămas cu zgârietura, și probabil omul își va face polishul pe asigurarea mea, că doar e austriac în țara lui. Dacă el s-a dus să pârască primul, evident că el are dreptate. Cine ar crede o româncă blondă la volan care ajunge la miezul nopții la hotel că a parcat impecabil?

După ce mi-am stricat zenul de dimineață, îmi amintesc că am o căpușă înfiptă în zona inghinală. Deci din capitolul Bianca și căpușa: când sar din pat zbuciumată, în timp ce poliția bătea în ușă observ că am o chestie neagră cât o aluniță undeva în zona inghinală. Bizar, că nu am eu așa ceva acolo de obicei. Pleacă poliția, și cum eram megastresată cu mașina și cu austriacul bulangiu, mă gândeam că un minut să mă uit mai bine ce e, și ce să vezi? O căpușă!!! (nici prima, nici ultima căpușă de pe mine). Dar, cum am cunoscut niște persoane care au făcut boală Lyme recent, zic totuși hai s-o scot. Iau penseta, și în grabă trag de ea, și bineînțeles că Bianca minitehnicus o rupe, iar capul rămâne înăuntru. Devin instant anxioasă. Filme pentru următorii 10 ani: Bianca în stare vegetativă cu Lyme. Îi zic lui David: ”Mergem la urgențe!”. Nu-s medic infecționist, dar țin eu minte de la stagiul de infecțioase din facultate, că se face profilaxie cu Doxiciclină, indiferent. Și până la spital simt mâncărimi, mă doare piciorul (bineînțeles că era o somatizare a anxietății și nimic altceva), parcă simt că nu mi-e bine, aveam totuși sfert de căpușă înfipt în mine, Lyme, stare vegetativă, filme de astea apocaliptice. Ajungem la spitalul universitare din Graz, trecem pe la UPU, ne trimit la dermatologie. Aștept o oră, mă ia garda de derma, mă vede și-mi zice: ”Te simți rău? Ai febră? Amețeli, stare de rău, frisoane, durei?” Eu:”Nuuu, dar știți sunt medic, și parcă știu că se face profilaxie antibiotică, etc.” Și în toată aroganța mea cu știința profilactică, un doctor la vreo 50 de ani, îmi zice: ”Domnișoară, profilaxie antibiotică, precum prevede ghidul american se face doar în America; în Europa lucrăm după ghiduri europene și nu se face; te prezinți la generalist doar dacă ai eritem migrator și semne și simptome reale. Tu nu ai nimic.” Haaaa mi-a dat peste nas în neștiința mea a ghidurilor pe continente! Prin urmare am mai pierdut o oră, și am primit și amendă că am depășit timpul de parcare.  Halal aliniere de planete, nu mai trecem prin Graz!


Revenind la Grossglockner, e cazul să ajungem și pe acolo! Am decis să facem ruta clasică  într-o zi, însă vremea nu părea să țină cu noi, în sensul că arăta zilnic furtuni după-masă.

DESCRIERE OFICIALĂ:

  • Timp: 7 h 59 min + 12 h 14 min.
  • Ascent and descent hiking, glacier traveling, via Ferrata climbing, snow climbing and  ridge climbing.
  • PD, glacier 35°, UIAA III.

Bineînțeles ca de obicei, eu habar nu aveam pe unde trebuie să o luăm ca să facem această rută. Iar pentru că nu degeaba mi se spune că sunt ”autistic level infinite and beyond”, nici măcar nu m-am documentat deloc despre rută, că am zis că oricum e ruta normală, nu poate fi mare lucru, ne luăm și noi după urme, și tot ajungem pe vârf. Noroc că David, fiind foarte entuziasmat de ideea de a ajunge pe cel mai înalt vârf din Austria, s-a mai uitat la filmulețe pe youtube, a mai studiat traiectoria, s-a mai interesat așa cât de cât.

Planul, cum am zis era să-l dăm într-o zi dus-întors, fără stat la cabane, fără pierdut vremea, însă fiind vreme capricioasă a trebuit să ne mulăm după ea. Și ne trezim noi rupți a doua zi,  la 4 sau la 5 dimineața, după 1200+ km de drum făcut până acolo, și era ceață și nor în camping, și abia m-am putut mobiliza să merg la pișu. Atâta de plăcintă eram. Se trezește și David, ne uităm unul la altul: ”Hai să dormim, o să plouă, abia mă pot ridica de aici.” Și evident am continuat să dormim, până pe la 10, cam așa. Ne trezim, leneși, mâncăm, ne răsfățăm, vedem că e soare, norii au trecut, hmmm, mai verificăm vremea…zice David să mergem în recunoaștere. Plecăm așa pe la un 1 dupămasa spre unde ne zice Google Mapsul, adică punctul de start LUCKNERHAUS, lângă care era și parcarea unde am lăsat mașina. Ne uităm la cer vreo 10 minute…hmm s-ar putea totuși să nu fie chiar recunoaștere. Preconizăm că dacă vremea ține cu noi, ajungem la ultima cabană înainte de vârf Erzherzog Johann Hütte, așa că sunăm să rezervăm că venim azi, însă cei de la cabană ne-au rugat să ajungem cel târziu la 17-18:00.

Lăsăm mașina în parcare, și pornim spre…hmmm păi spre vârf ar trebui să pornim doar că ne-am derutat cu atâtea drumuri, deși era evident că pe oriunde ai lua-o tot acolo ajungi. Îl văd pe David că fuge după o femeie care alerga în zonă și o întreabă dacă pe acolo e Grossglocknerul…deci… am murit! :))) Nici atâta nu știam, pe unde să o luăm. Nu degeaba ne iubim atât, 2 autiști, level infinity and beyond. Mda, pe acolo era vârful…

Într-o oră suntem la Lucknerhütte, prima cabană de pe traseu, iar în 2 ore la Stüdlhütte, a doua cabană de pe traseu. La Stüdlhütte ne confruntăm cu o decizie grea. În depărtare se văd nori de ploaie care vin cu viteză înspre noi. Norii se ridicau și au acoperit partea de ghețar. Pentru că nu știam starea ghețarului, și dându-ne filme cu crevase și încălzire globală, am zis să nu riscăm pe acolo cu lipsă de vizibilitate. David a zis să mergem, să-i dăm tare până la Erzherzog Johann Hütte, să fim mai rapizi decât norii și ploaia, însă eu am sugerat să stăm puțin la Stüdlhütte, să așteptăm o oră să vedem cum evoluează lucrurile. David s-a încăpățânat, în sensul că pentru el e totul sau nimic, ori mergem ori rămânem să dormim la Stüdlhütte. Într-o jumătate de oră a început să plouă și am fost nevoiți să rămânem la Stüdlhütte. Acolo ne-am întâlnit cu o altă echipă de români care aveau în plan să facă ruta Studlgrat, iar ulterior ne-am întâlnit iar cu ei fix pe vârf a doua zi.

Ne luăm cazare la Stüdlhütte, mâncăm bine, iar a doua zi ne trezim dis de dimineață la 5, pentru că la 14:00 arăta iar ploaie, să apucăm să facem vârful și să ne întoarcem uscați la mașină.

Ne pornim a doua zi la 5 și ceva pe ruta normală, la frontală, bâjbâim drumul prin întuneric. Am băut o cafea și am băgat energizantul meu de top bombonelele M&Ms. Nu facem bine suta de metrii și îl aud pe David cum bolborosește ceva adormit, că ceva nu-i place la traseu. Îi zic ”Lasă David, hai că ne descurcăm noi!”. Mergem ce mergem, și tot mergem până ratăm intrarea pe ghețar, ne trezim că-l depășim și o luăm aiurea. Ne întoarcem puțin și vedem niște corturi strânse și ascunse sub niște stânci, probabil cineva a dormit fix acolo, deci pe aici trebuie să fie intrarea! Ne-am pus colțarii, traversăm porțiunea de plat, deja dăm de urmele altora de pe ghețar, traversăm tot ghețarul, nu am sesizat crevase, numai sus, și dăm de perete unde era montată via ferrata. Ne-am pus zelburile de la escaladă, că nu aveam kit, am zis că nu cădem oricum, ne-a fost lene să ne dăm jos colțarii, ceea ce ne-a încetinit groaznic pe stâncă și în foarte puțin timp ajungem la Erzherzog Johann Hütte, de unde numai bine că începe alt ghețar și aveam deja colțarii montați.

Traversăm și al doilea ghețar și dăm iar de stâncă, de data asta ne lăsăm colțarii la baza peretelui în ideea să nu-i cărăm și să-i recuperăm la coborâre. Încă nu ne asigurăm în coardă, pentru că încă era teren ușor care mergea la liber rapid, deși eram cred că singurii fără ghid, toți se uitau ciudat la noi, iar la un moment dat cineva ne-a sugerat totuși să ne punem coarda, i-am zis că ”It’s ok!”, ne descurcăm ok încă fără ea. Oricum, de-a lungul timpului am învățat că uneori coarda e făcută să murim împreună. Până când am dat de așa zisul ”ridge” nu am pus-o. După câțiva stâlpi, am considerat și noi că e cazul s-o montăm. David s-a dus în față, l-am lăsat pe el deoarece se descurca foarte bine. La cât de anxios e, chiar are un psihic foarte bun pentru asemenea sporturi, și s-a dus încrezător, chiar dacă era teren ușor, eram fericită că are încredere. Sunt sigură că va face o figură bună și pe trasee mai dificile deși e la început de drum în sportul ăsta. Din păcate eram printre ultimele echipe care urcau spre vârf în ziua aia, restul coborau, și s-a creat un ambuteiaj serios la un moment dat, unde a trebui să stăm ceva vreme.

Ajungem pe vârf fericiți, ne fotografiem cu echipa de români care veneau de pe Studlgrat, și ne întoarcem repede, căci se anunță vreme rea în curând.

Chiar pe ultima porțiune de stâncă, înainte să dăm iar de ghețar, mă gândesc eu că e mai bine să facem rapel decât să descățărăm, că e mai rapid, însă având p semicoardă subțire de 60 m, când i-am aruncat celălalt capăt s-a încâlcit toată și în loc să câștigăm timp cu rapelul am pierdut cam 30 min să scot nodurile de pe coardă, împreună cu un tip din altă echipă care stătea și aștepta după mine. Între timp David descățărase, eu mi-am făcut totuși damblaua, am coborât în rapel, iar vremea rea era deja pe noi. A început să bată vânt puternic, eram în nor, ploua, vizbilitatea era redusă, David o luase pentru moment razna, dar s-a calmat după ce și-a pus colțarii, Ideea e că stăteam în zelburi deasupra unui hău să montăm colțarii, iar ghețarul se topise, vremea era urâtă, și nu știu cum ne-am încâlcit iar în coardă pe când s-o strângem.

Până la urmă ne dezcâlcim, David voia să-mi lase coarda acolo, zicea că o taie, că mi-o plătește, i-am explicat că nu las 500 lei pe Grossglockner :)) că mai avem nevoie de ea, și am pus-o așa udă și încâlcită în rucsac și i-am dat în viteză pe ghețar spre Erzherzog Johann Hütte. Bătea un vânt puternic, atingea si 60 km/h, eram iar nehotărâți dacă să rămânem la cabană pe vremea asta sau să-i dăm cu putere pe coborâre. Până la urmă am zis că mai bine plecăm, atâta timp cât nu fulgeră suntem în siguranță chiar dacă plouă, traseul deja îl știm, nu ne mai rătăcim, e plină zi, mai bine plecăm. Deși nu era vizibilitate și începuse să plouă ușor, vremea s-a îmbunătățit până am ajuns la Stüdlhütte, unde iar am mâncat bine și apoi am coborât rapid la parcare, însă pe la Lucknerhütte ne-a prins o mocănească și ne-a udat până la chiloți în drum spre mașină.

Și așa ne-am făcut damblaua cu Grossglockner. O experiență super pentru noi ca și echipă, iar anul viitor ne-am propus să încercăm ruta tehnică Stüdlgrat.


Costuri:

  • Camping în Kals: 16 euro/noapte de persoană.
  • Cazare Stüdlhütte: 36,50 euro/persoană (e super frumoasă cabana).
  • Parcarea de lângă Lucknerhaus: 14 euro, pentru peste 24h.

Cuvinte cheie:

  • Kals am Großglockner->Parcarea de mai sus de Lucknerhaus
  • Parcare->Lucknerhütte~ 1h;
  • Lucknerhütte->Stüdlhütte~1h30min, dacă nu mă înșel;
  • Stüdlhütte->Erzherzog Johann Hütte~2h
  • Erzherzog Johann Hütte-> vf. Grossglockner~2h

Iar la coborâre ne-a luat ceva mai puțin. Dacă vremea ar fi ținut cu noi, ar fi fost traseu de o singură zi.

Echipament: cel specific de ghețar, ham, coardă, piolet (nu l-am folosit), câteva carabe, și două zelburi pe post de kit via ferrata, oricum nu prea ai cum să cazi pe acolo dacă mergi atent.


 

Dacă ți-a plăcut articolul...

One thought on “Großglockner pe ruta clasică, sau despre lipsa planificării unui traseu.

  1. Bogdan H.

    Super povestea, iar voi 2 va potriviti de minune!! Succes in turele viitoare.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *