Maraton Ciucaș X3-2019 sau ”managementul” unei (pseudo)aritmii în timpul cursei

Maraton Ciucaș X3-2019 sau ”managementul” unei (pseudo)aritmii în timpul cursei


Despre Ciucaș X3, n-are sens să povestesc, toate informațiile sunt pe pagina lor oficială Ciucaș X3 , pentru că toți alergătorii au auzit de el.

Cum am ajuns eu aici?

Păi simplu, eu nu aveam de gând să particip la niciun maraton, mai ales că nu mai alergasem (antrenamentele de rutină) de hăăăă hăăăă mult timp, să fie poate o lună și mai bine, și tocmai mă întorsesem din concediu varză, că vorba aia mai aveam nevoie de un concediu ca să-mi revin după concediu. Pe bune! Deci eram o tetraplegică veritabilă, leneșă șefă pe sate. Am dat 6 km cu 3 zile înainte, DAR aveam antrenamentul de pe munte (turele lungi, cu diferențe de nivel semnificative).

Și se gândește David, că ar fi drăguț să-l aștepte cineva la finish la ULTRAmaraton (el a dat 108 km, nici să mă pui să conduc nu cred că aș avea chef atât) și mă sună să-mi spună pe cel mai inocent ton de copil ”Vezi, că mergem la Ciucaș, te-am înscris și pe tine la maraton.” ”Haaaaa?!!!”, zic eu, ”Ai plătit???”, ”Evident, mergem la Ciucaș.” Înghit în sec. David e un copil mult prea simpatic și autist, nu poți să te superi pe el, oricâte prostii ar face. ”Bine David, mergem, să mă fac acolo de rușine că nu-s antrenată, știi că sunt varză!”, ”Hai lasă, că tot faci tu ceva, măcar mă aștepți pe mine la finish.” Și așa m-a prostit David, să vin cu el la Ciucaș. Și așa am ajuns să iau startul la Ciucaș X3, la proba de maraton (42 km și 1890m + Diferență pozitivă).

Colac peste pupăză, surpriza serii a venit din partea lui Septi, unul din cei mai buni prieteni, care se înscrisese la semimaraton, și chiar nu ne văzusem de ceva timp, eu mutându-mă din Cluj, el rămănând tot acolo.

Surprize, surprize, Septiii!
Surprize, surprize, Septiii!

Ne culcăm devreme, dormim la cort, David dă trezirea pe la 5, ca o vijelie anxioasă ce e, mă trezește și pe mine. Îi pluteau emoțiile în aer, i-am zis că tot eu îl iau la Brașov și dacă termină și dacă nu termină cei 108 km, pe care în final i-a terminat. Cred că i-am zis baftă, că oricum am adormit la loc, până pe la 8 când mă trezesc dârdâind de frig cu vezica plină. Beau lăpticul cu cereale de dimineață, beau și cafeaua, pregătesc rucsacul de maraton, deși David mi-a zis să nu-l iau, nu înțeleg de ce l-am luat, că oricum n-am folosit nimic din el, ca de obicei, mai puțin medicamentele.

Cum eu nu funcționez cu geluri, mi-am pus napolitane și Gatorade. Merg singură la start, moment tristuț să nu cunoști pe nimeni (Septi a avut startul la semi cu 30 min mai repede), cu muzica la maxim în căști, și aia e! Îl pomenesc de 2 ori pe David că nu înțelegeam ce caut eu la start pe acolo, îmi doream să fie bine pe traseul lui de ultra, dar sper să-mi fie și mie bine la o cursă unde am căzut din cer.

Organizare foarte bună, checkuri cu mâncare multă, voluntari foarte ”motivaționali”, păcat că eu eram pe ducă.

Cu părere de rău trebuie să spun că n-a fost un traseu care să mă coafeze în totalitate. Mult prea alergabil pentru leneșa de mine. Era să renunț de vreo 2 ori când am văzut că efectiv pseudo-alerg pe drum offroad și prin pădure. Mă simțeam ca într-un antrenament de la Cluj prin Făget, numai că mult mai ruptă.

Iar când am ajuns printr-un canion cu nisip, deja plângeam. Pe bune, plângeam. Chiar mi-a dat o lacrimă. Îmi venea să-l sun pe David să vină să mă ia, că nu mai pot așa. Pentru un alergător normal e un deliciu de traseu, însă pentru leneșii ca mine e o tortură. De ce spun că nu m-a coafat de nicio culoare până am ajuns la cabana Ciucaș? Pentru că eu în ultima perioadă am băgat foarte mult tehnic, diferențe mari de nivel în km puțini, pe teren tehnic, am uitat cum se aleargă cu adevărat pe plat/ușor în pantă pe traseu alergabil aproape full. În schimb bucla de vârf de la cabană până pe vârf și înapoi mi-a plăcut foarte mult, a fost și segmentul în care mi-am dat drumul și am depășit mulți oameni, atât pe urcare cât și pe coborâre. Deci 5 stele pentru bucla de vârf, multe lacrimi până la cabană. De la cabană până la finish n-a mai fost mult, decât o trântă în fund! Vai de fundul meu și la propriu și la figurat!

Eu distrusă. (Foto: Traian Olinici)
Eu distrusă. (Foto: Traian Olinici)

David mi-a zis că nu mai are ce discuta cu mine dacă nu scot sub 6h, așa că pentru prima dată în viață într-o cursă cred că m-am uitat de mai mult de 10 ori pe ceas, și în final am scos 5h51min, numai să nu facă David mișto apoi încă vreo 6 luni de acum încolo că ce alergător leneș sunt. Nu că nu ar fi adevărat, dar așa am primit un maraton cadou!

Ca postarea să aibă legătură cu titlul, ca orice chestie pe care o fac, nu contează de ce natură, trebuie să aibă ceva aparte, că altfel viața mea ar fi plictisitoare. De la peripețiile din concediu, la un maraton picată fix din cer, care nici ăsta nu e lipsit de ale sale căi nebănuite, în afară de traseul evident și frumos pe care îl aveam doar de alergat (și pe care nici atât n-am fost în stare să-l fac).

După ce îmi dă lacrima că eu nu pot să alerg pe unde oamenii aleargă, pentru că evident nu aveam antrenament și pentru că oricum nu înțelegeam ce caut pe acolo, ies din canionul cu nisip (pe unde un alergător și-a luat însoțitor un câine și de nu s-a frecat câinele ăla de picioarele mele și m-a umplut și mai tare cu nisip și m-a udat și m-a arghhh, dar nu te poți supăra pe un câine simpatic și alergăreț!), dau de ce ceva pajiște frumoasă, cu niște vaci păscând pe acolo, ce frumos, eu ruptă ruptă, îmi simt inima în gât…”Eh la cât sunt de ruptă, n-am unde s-o simt în altă parte!”, și o ignor. Mai merg ce merg, începe cu palpitații, și stă tot în gât. Începe să-mi pulseze capul, ochii, palpitații, gol în gât, mi se face rău de tot…Mă pun jos pe pajiște lângă vacile alea drăguțe, una din ele cred că voia să mă pască sau ceva, mă rog, trece pe lângă mine, deși eram la fel de verde ca și iarba păscută de vacă la față. Mi se liniștesc palpitațiile, mă liniștesc puțin, stau câteva minute, încep iar să simt extrasistole, de fapt simțeam acea pauză mai lungă postextrasistolică, și mă deranja enorm. Un lucru n-am specificat niciodată. La fel cum se spune că pshiatrii se fac psihiatrii ca să-și rezolve propriile probleme, așa m-am făcut și eu cardiolog, dar evident că nu eu o să-mi rezolv propria problemă (ci alții), și anume tahicardia paroxistică supraventriculară (vreo 150-200/min constant, care teoretic ar duce la degradare hemo-dinamică pe un cord normal, undeva în 12-24h, dar n-am auzit pe nimeni să stea atât cu asta, că totuși te sesizezi că ți-e inima în cap și treci prin UPU). Am 2 episoade documentate, unul din ele făcut tot pe munte în condiții de astea precare (efort, epuizare). Am ieșit de fiecare dată la manevre vagale (un deget în gât, comprimând carotida:)) ).

Deși acum nu părea să fie tahicardia paroxistică supraventriculară (a cărui tratament de elecție este ablația cu radiofrecvență-sârme prin inimă care prăjesc focarul, impropriu spus,  care produce aritmia, pe românește), ci doar niște extrasistole (bătăi în plus și aiurea față de cele normale pe care le are toată lumea la un moment dat) probabil în condiții de oboseală, efort, epuizare, hipoglicemie, deoarece tahicardia începe și se sfârșește brusc, astea ba erau și  ba nu erau. Apăs pe gât, îmi înfing degetele în carotidă, se pare că nu mai am palpitații oricum, am făcut asta degeaba, însă eu, anxietatea în persoană deja-mi dădeam filme, în cât timp ajunge un doctor aici pe câmpul ăsta cu vaci, la munte, să-mi aducă injecția cu Adenozină (medicamentul de primă clasă în această aritmie) sau Verapamil.  Filme apocaliptice ca de obicei, și cum cardiolog fiind, nu se putea să nu am un medicament antiaritmic la mine, nu Adenozină, nici Verapamil, la cât de obnubilată și deshidratată eram mă gândesc că o pastilă nu strică. :)) Cert e că palpitații și extrasitole n-am mai avut, însă m-am simțit și mai rău, și nu de la inimă, că de la stomac. Anxioasă fiind, evident că de câțiva ani duc și o boală de reflux gastro-esofagian, ca toți anxioșii adevărați, ce noroc că aveam Pantoprazolul la mine, vreo 4 pastile :)). Fiecare cu ce-l doare. După 15-20 minute de stat cu văcuțele și 2 pastile, mi-am mai revenit, și eram chiar ok. 

Continui cursa, în curând dau și de checkpoint ”faceți loc, faceți loc”, și cu viteza luminii mă înfing în paharele de Cola. Credeți sau nu, Cola e bună pentru stomac. Și mă îndop cu Cola, și-mi ating perioada de glorie din acest maraton pe bucla de pe vârf.

Ajung la finish, cu un pseudozâmbet, eram fericită că am scos sub 6h, și abia aștept să vină David să-i povestesc. Ajunge și el  pe la 23 noaptea, după 108 km, Doamne ce copil distrus, nici nu putea să stea să-l pot îmbrățișa că terminase cursa, cu un timp bun de tot, pe locul 16 din 200. Ce copil! Îl iau și-l aduc acasă la Brașov, săracu, era așa de fericit și somnoros. L-am așteptat cu orele și-l urmăream live tot timpul. 

Povestea lui David: 

În concluzie, foarte frumos la Ciucaș, mai venim, după ce ne mai antrenăm și la alergat chestii alergabile, nu doar stânci!

Foto: Pochiu Cornel
Foto: Pochiu Cornel
2076
Foto: Andrei Balasan
2076
Foto: Victor Grigore
Dacă ți-a plăcut articolul...

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *