Maratonul Pietrei Craiului (MPC) 2017: primul meu maraton montan

Maratonul Pietrei Craiului (MPC) 2017: primul meu maraton montan


De ce MPC?

  1. Pentru că iubesc Piatra Craiului și nu încetează să mă surprindă prin toată frumusețea și sălbăticia lui, în toate anotimpurile. Pentru că mă fascinează. 
  2. Pentru că am mai alergat în Piatra Craiului și este locul unde am alergat cu cea mai mare plăcere, cea mai multă energie și cel mai mare entuziasm (NU în cadrul unei competiții, ci din pură plăcere de a-i alerga potecile și stâncile).
  3. Pentru că știam de MPC încă din 2015, când foarte timid am început trail runningul. La început în pădurea de lângă casă (a se citi Făget/Hoia, Cluj), apoi pe dealurile cu înclinație mare de la țară, apoi în 2016 am ajuns să alerg chiar în Crai, unde abia mai puteam să mă opresc. Știam de MPC de la prietenii alergători cu experiență și de la Tudor, care este din Zărnești. Eram așa fascinată de ideea ca există un maraton al Craiului, există așa ceva într-un loc așa frumos, și nu e un maraton de ici de colo, ci unul cu tradiție, primul maraton de alergare montană din România, considerat și cel mai dificil maraton (știu, știu toată lumea mă contrazice că ar fi 2×2-ul din Făgăraș, dar la o privire mai atentă a lucrurilor, chiar pe pagina oficială a 2×2-lui, scrie ” unul dintre cele mai dificile ULTRA-maratoane montane din lume”, deci M-ul din MPC vine de la maraton, nu de la ultra:D )
  4. De când am aflat de MPC, mi-am propus ca măcar odată-n viață să particip la așa ceva. Și așa mi-am clădit o dorință, aceea de a participa la MPC, pentru că e în locul meu preferat. Niciodată nu m-au atras alte curse, nu aș fi dat banii pentru alte participări la altceva, ci doar în Crai, că-i muntele meu de suflet!

Și uite așa am ajuns să-mi îndeplinesc dorința de a participa la MPC, PRIMUL MEU MARATON MONTAN.


PRELUDIUL:

Momentul zero: decizia de a mă înscrie la MPC. Un moment de euforie pe care l-am avut după ce am alergat în Făgăraș 30 km ca să mă antrenez pentru ascensiunea  de pe Mont Blanc (Făgăraș AICI și Mont Blanc AICI ).

Este luni, chiar după week-endul în care am alergat în Făgăraș, singură. Iau masa în bucătărie, și Septimiu îmi scrie că s-au deschis înscrierile la MPC (el știind că îl am în plan de ceva vreme). Hmmm. Să mă înscriu? Să nu mă înscriu? În Făgăraș am cam mierlit-o cu hipoglicemia, am căzut, pe ultimele urcări (pe Vânătarea lui Buteanu și Izerul Caprei) eram obosită, m-a prins și ploaia, vai, vai…și în viața mea nu am mai participat la vreo cursă. În viața mea n-am alergat un maraton întreg, în viața mea n-am participat la ceva asemănător. Singurele competiții la care am participat vreodată sunt 2 concursuri de bouldering și escaladă, nici măcar spirit de competiție nu știu să am. Tudor era cu mine la masă. ”Tudor să mă înscriu?” ”Cum vrei tu, nu mă bag!” ”Duc atâta? Tu ce zici? Că tu ai fost cu mine în 70% din turele pe munte, fie că a fost trekking, fie că a fost bicicletă, ba chiar recent m-ai lăsat în spate când am alergat în Crai.” ”Înscrie-te, că oricum la cât gaz ai în tine îl faci și de 2 ori” (Tudor se referă la anduranță, de obicei duc mult, nedormită și în condiții precare, iar el a fost acolo mereu când mi-am depășit aceste limite, dar nu în alergare.) 

Momentul 1: Bine, mă înscriu. La acest maraton este o rubrică unde trebuie să ai un ”CV” montan sau de alergare. Nu mai știu ce am scris. Știu că am scris ca știu traseul de MPC și 2×2 și l-am făcut în trekking și că mi-e drag Craiul. Nu mai țin exact minte, dar cred că am lăsat și linkurile de pe blog prin care dovedesc că nu mint. Am dat veste în țară că m-am înscris din pură euforie și inconștiență de moment la MPC. Toată lumea: ”N-o să te accepte! Ar fi primul tău maraton montan, trebuie să mai fi alergat ceva până atunci…” ”Dar am alergat…bine, nu în competiții, dar iubesc muntele și îl mai alerg uneori…”. Timpul trece, trec săptămâni, până când întâmplător deschid mailul și văd un mesaj de la *echipa MPC* : ați fost acceptată în competiție. Mi s-au înmuiat genunchii. Nu pot să cred…Offf dar totuși nu cred că sunt pregătită pentru așa ceva…Mă iau extrasistolele, nu știu dacă de bucurie sau de îngrijorare. Dar hei, Bianca, calmează-te, mai întâi trebuie să confirmi. Pfiuuu. Un moment de respiro. Mai aveam câteva săptămâni până la deadline-ul de confirmare. Am timp și să mă antrenez, și să mă gândesc bine dacă vreau să mă bag în așa ceva. 

Momentul 2: Tocmai venisem de pe Mont Blanc, foarte obosită. Am nevoie de o săptămână de relaxare să-mi revin, plus că aveam și tendinita la deget, deci numai bine să mă mai potolesc și eu. Trece cam o săptămână de la Mont Blanc. Decizie: vreau să ies cu bicicleta. Era duminică seara, iar eu pedalam cu spor și pasiune prin pădure. Se înserează. Pun frontala și dau viteză pe coborâre, până când BUUUFFF! Am căzut pe pietre ascuțite, într-o curbă de 90 de grade unde am apăsat frâna târziu și brusc, mi-a derapat spatele și m-am trezit cu bicicleta peste mine. Ce a urmat? Niște minute în care nu știam dacă trăiesc sau am murit, o durere și  o amorțeală în tot corpul, mă ridic încet fără să-mi simt corpul, și văd sânge peste tot. Sânge pe piciorul stâng, sânge pe piciorul drept, sânge pe mâini. Șchiopătez, sunt cam *șifonată*. Finalul: ajung în UPU (pe  bicicletă, care nu știu cum se face că nu era a mea, fix în ziua aia am luat și eu altă bicicletă) cu plagă deschisă în genunchiul drept. M-au curățat, m-au cusut, mi-au examinat clinic și imagistic genunchii, am venit acasă cu coada între picioare. Durea îngrozitor plaga aia. Cum pielea genunchiului este foate mobilă, la cea mai mică mișcare muream de durere. Așa am dus-o 2 săptămâni (a se citi am șchiopătat și abia umblam), până mi-am scos fierele. Fără alergat, fără nimic! => cam 3 săptămâni fără alergare.

Începeam să mă îndoiesc că merg la MPC. Deja a trecut mult prea mult timp în care nu am alergat nimic. Între timp am fost în Retezat și pe urcări îmi dădeam seama cât de leșinat înaintez…pfuuuu MPC? Mnope, Mnope!

Momentul 3: Confirmarea participării la MPC. Ce moment! Nici măcar nu am confirmat eu personal! Îmi scrie Septimiu: ”Mi-am întins ceva tendon la Ciucaș X3 și nu mai pot veni la Crai, așa că-ți transfer ție taxa de participare.” ”Woah uooooo! OK…(un ok minuscul, foarte speriat)”. A fost o chestie de moment. Am intrat în horă, așa că trebuie să o joc. Palpitații și la citirea mailului de confirmare a participării.

Momentul 4: 17 Septembrie: are loc un semimaraton acasă, în Maramureș, la Breb Creasta Cocoșului Trail Race, un traseu superb. Hmmm, dacă vreau să merg la MPC, sigur trebuie să experimentez măcar un semimaraton. Fix cu 2 zile înainte de cursă mă înscriu. Pfoa! Prima mea competiție de alergare montană, total neantrenată (a se citi am alergat 5 km fix după ce mi-am scos firele din plagă prin Făget, unde mi-am dat duhul). Am reușit să termin semimaratonul în 3h fix – 21km cu 1100m diferență pozitivă. Am alergat ca un melc, iar la sfârșit nici nu eram obosită și nici urmă de febră musculară în zilele următoare. Nu am utilizat nici geluri, nici altceva, ci doar juma de litru de apă.

Momentul 5: Încă 3 săptămâni până la MPC. Pfuuuu, am emoții. Trebuie să bag în astea 2 săptămâni (că în ultima m-am odihnit și relaxat), cât n-am băgat în viața mea, îmi zic. Săptămâna 1: 2 alergări de 10 km cu diferență de nivel+ o sesiunea sănătoasă de scări. Săptămâna 2: alte 2 alergări de 10 km cu diferență + un semimaraton (600 m diferență) pe care l-am făcut în 2h14′.În aceste 2 săptămâni n-a lipsit nici cățărarea din program, pe care tocmai am reluat-o după tendinită, și care include abdomene, tracțiuni și yoga. În ultima săptămână nu am mai alergat, în schimb am mers în continuare la cățărat și am fost atentă la ce am mâncat: multe fructe și legume în primele zile, ca joi și vineri, înainte de maraton, să mănânc paste, pizza și ciocolată (nu că astea nu ar fi la ordinea zilei și în rest).

Momentul 6: Emoțiile și mâncarea. Am emoții mari. Am fluturi în stomac. Sunt îngrijorată ce voi mânca în dimineaț competiției cât și pe parcurs. Eu am boală de reflux gastro-esofagian. Oribilă. Nu pot lua geluri. Totuși mi-am cumpărat 2 gelui de la Sponser plus gelul pe care îl aveam în kitul de participare. Dacă iau geluri, îmi compromit cursa, o să vomit, știu că stomacul meu nu le suportă , pentru că am mai avut 2 încercări eșuate, după care am vomitat sau era să vomit. Știam că gelurile de la Sponser sunt bune, hai că iau de alea cu mine, și fie ce o fi.

Momentul 7: Emoții și mâncare în continuare. În dimineța cursei: mă trezesc la 4:58 dimineața, deși alarma era setată pe 6:15. Inima îmi ieșea din piept de emoție și nerăbdare. Am dormit 5 ore. Puține pentru ce urma să fie. Oricum sunt obișnuită cu eforturi mari în perioade de nesomn, la fel am pățit mereu, și în Făgăraș, și pe Mont Blanc, și într-o altă sumedenie de ture pe munte. Totuși am dormit 5 ore, decât deloc, ca în alte dăți. 

La ora 9 era programat startul. Eu am mâncat la ora 6:45 (cu 2 ore înainte să iau startul) și am băut o cafea tare la ora 7:00. Ce am mâncat? Păi ce mănânc în fiecare zi: un bol de cereale cu lapte. + un baton de cereale Lion.

Ghiozdănelul făcut cu grijă de acasă: Pentru că nu suport gelurile și alte minuni, deși mi-am pus cele 2 geluri Sponser cumpărate de mine și cel din kit, mi-am mai pus o sticlă de 0,5 l de izotonic, 2 banane și 2 sandwichuri. De ce car după mine atât? După experiența din Făgăraș, când am intrat în hipoglicemie, m-am învățat minte. Foamea și hipoglicemia te-ar putea apuca și între punctele de alimentare! Așadar mâncare mea pentru drum a fost (cu gândul că nu stau în punctele de alimentare): 3 geluri, 2 banane, 2 sandwichuri (minuscule, dar consistente) + 1 l de apă și 0,5 l izotonic + un pliculeț de magneziu de urgență în caz că mă apucă ceva crampe musculare (n-a fost cazul).


MPC 2017 – 7 Octombrie, Zărnești

Vremea se anunța mohorâtă: încă de miercuri vedeam pe sat24.com ce front cu zăpadă vine peste Meridionali. Joi arăta și mai bine, adică era și mai mare frontul. Vineri era clar: o să ningă la MPC! Am urmărit din oră în oră cu sufletul la gură vremea cu 2 zile înainte.

Pe pagina oficială a maratonului se pune anunț cu echipamentul obligatoriu, care pe lângă cel de bază, impunea și foiță, suprapantalon, un al2lea rând de bluză (polar sau pufoaică), rucsac obligatoriu, mănuși și șosete groase, folie de supraviețuire, căciulă. (În dimineața cursei s-au scos suprapantalonul și folia de supraviețuire).

Eu am avut, conștientă fiind de condițiile meteo: pantaloni lungi termici, bluză termică, foiță, polar în plus, mănuși, gaitere peste papuci, buff din merino…chiar mi-am făcut o listuță cu 2 zile înainte, când am aflat că va fi vremea mai aprigă.

Ooofff și ce filme îmi dădeam eu cum alerg pe soare pe marele Grohotiș…Căci traseul inițial era: Zărnești-Măgură-La Table-Șaua Funduri-Valea Urzicii-Marele Grohotiș-Refugiul Șpirla-Plaiul Foii-Refugiul Diana-Colțul Chiliilor- Zărnești 41 km, 2250m diferență pozitivă. Vezi AICI.

dssc

Din cauza condițiilor meteo nefavorabile (zăpadă, vânt în creastă, zone expuse și periculoase), organizatorii au schimbat traseul cu unul alternativ (mai puțin expus și periculos pentru aceste condiții): Zărnești-Valea Crăpăturii-cabana Curmătura-Zănoagă-Fântâna lui Botorog-Măgură-La table- o buclă de 7 km- La Table- pe sub creastă pe un traseu nemarcat care intersectează Padinile Frumoase (triunghi albastru)-cabana Curmătura-bandă albastră spre Prăpăstiile Zărnești-Prăpăstiile Zărnești- Zărnești. 45 km cu 2500 diferență pozitivă de nivel.

22221784_902944916520630_1667650789481189099_n

Vineri seara îmi ridic kitul care conține mâneci de alergarea (ce bine, chiar am vrut să-mi cumpăr de alea și erau foarte scumpe, deci sunt binevenite!), un gel și un baton Sponser, și cartea Regrupare Finală a domnului Ioan Pivodă (șeful Salvamontului Zărnești)  pe care abia aștept să o citesc! Cică ar prezenta puțină istorie a alpinismului românesc și a salvamontului, deci cred că va fi o lectură bună pentru mine! Mai ales că în România nu prea sunt cărți cu asemenea specific, sunt foarte puține.

M-am consolat cu faptul că vremea nu e așa cum mi-am dat eu filmele, prin urmare m-am echipat corespunzător și am mers cu aceleași emoții spre START. Woaaaa ce de lume, nu pot să cred! Ce mică sunt pe aici! Mă simt mică.

Plouă mărunt și des.

Mi s-a verificat echipamentul și am intrat în zona de start. În boxe sună tare Ora Hora de la Phoenix. Ce mă energizează muzica lor! Și începe numărătoare inversă…Oh man, oh man, oh maaaan! Șiiii STAAAART!

Alerg încet (primii 5 km pentru mine sunt un iad, eu merg pe principiul încălzirii dinamice, adică în primii 5 km mă încălzesc și alerg ca un melc). Mă depășește lume, depășesc pe alții. Ce repede aleargă oamenii ăștia. Ce caut aici? Bianca, e un maraton, probabil le scade gazul pe la sfârșit, nu te mai impacienta. Alerg și eu într-o veselie, ce să fac? ”Pardon, pardon, pardon, lasă-mă să trec, merci, merci!” Știam că urmează Valea Crăpăturii și anticipam că voi sta la rând, așa că mă străduiesc să depășesc cât mai pot. Și începe urcarea…pardon, pardon! Până la un punct când nu mai aveam pe unde să depășesc, si am urcat așa de încet pe acolo :(. Îmi venea să zbor…dar eu stăteam la coadă. Pe anumite porțiuni am mai reușit să depășesc, dar prea puțin. Woaaa ningeeee, este extraordinar! Ce frumos e când ninge. Iubesc Craiul și mai tare, cu cât urcam mai mult, era așa de frumos…

Uf! În sfârșit Curmătura. Nu stau în punctul de alimentare. Și zbor spre Zănoagă. Iubesc coborârea asta. Orgasmică. Așa pe noroi, în toate bălțile am pășit. Dacă am pășit în prima, am pășit fără teamă și în restul. Deci tot noroiul din Crai era la mine în papuci (și în papucii altora, sunt sigură). Vai, coborârea asta e superbă! Urmează pădurea, la fel de frumos, deși era noroi, era alergabil, e extraordinar. Am mai alergat pe aici înainte, dar acum era și mai frumos! Cu atenție să nu alunec sau să mă împiedic, am ajuns repede jos la Fântâna lui Botorg. Vai ce mi-a plăcut! Aș mai urca doar  să mai cobor pe aici…Deja după Curmătura iar era lapoviță-ploaie.

Urcare prin Măgura spre La Table. Hai că merge. Încă de pe prima urcare aveam în fața mea o domnișoară care avea peste pantaloni o fustiță roz fosforescent (super sesizabilă de la distanță) cu care mereu m-am intersectat pe traseu. Ba o depășeam, ba mă depășea. Acum era în fața mea și o urmam. Parcă era reperul meu. Avea ritmul meu, se oprea din alergat și mergea când și eu simțeam la fel. Uite că mi-am găsit partenerul, deși ea nu știe că am ochit-o. Și așa a fost până la finish, ba ea, ba eu și tot așa, m-a depășit iar pe ultimul kilometru.

Deja aveam impresia că alerg de o veșnicie. Întreb cu inocență pe un băiat de lângă mine: La ce km suntem? Iar el îmi răspunde: 16. Ceeeeee? Eram convinsă că deja am alergat 20. Pfua doar 16 km? Ulala! Nu-i nimic. Măgura e superbă, deci arăta de vis. Admiram pădurea colorată care se juca în ceață, dealuri pitorești, ce frumos e să alergi pe aici! Trag o privire la papucii mei, care din albi s-au făcut maro. Lasă, că sus e zăpadă, vă mai curățați puțin. 

Mă simt bine, am energie, văd în jurul meu oameni care vomită…oare să mă opresc să-i întreb dacă sunt bine? Sunt epuizați fizic? Nu le-a căzut bine mâncarea? De ce vomită? Oh bieții de ei! Nu-i vede nimeni că suferă? Hai că mă opresc. Era un băiat care părea destul de leșinat. ”Ești ok?” ”Da, da sunt bine, mulțumesc.” ”Ok, îmi zic. Dacă e bine de ce vomită?” ”Bianca, nu-i treaba ta că unii se simt rău! îmi zic.” Dar eu îi înțeleg, poate fi oricine în locul lor, pot fi eu. Dar dacă a zis că e bine, nu mă bag. Mai urc puțin…același scenariu. De data asta o domnișoară. ”Ești bine?” ”Da.” Cred că ei răspundeau da, din inerție, că sigur nu erau bine! Hai nu mai face pe mama răniților, că poate și tu o să ajungi ca ei! îmi zic. 

Ajung La Table, acolo am avut de făcut o buclă de 7 km. Am făcut-o. Nici aici nu mă opresc să mănânc. Nu mi-e foame. Mai am energie. Fac bucla, ajung iar la Table. Brrrrr, ce frig e! Îmi scot mănușile, pun polarul pe mine. Iiii ce cald și bine s-a făcut iar cu polar și cu mănuși. Pe când mă întroc iar din buclă, aflu că nu s-a mai dat voie să se intre în buclă, din cauza condițiilor și pentru că mulți au intrat în hipotermie.

Continui ultima urcare. Pfuu simt că mă lasă puterile. La km 30 încă funcționam pe energie proprie. Ăsta e și scopul meu. Să alerg mult fără să fiu nevoită să consum geluri și batoane, vreau să văd de cât poate al meu corp să fie înstare. Oricum boala de reflux de care sufăr îmi compromite folosirea unei resurse externe, dar de data asta simțeam că nu mai pot. NU MAI POT! AM OBOSIT! Dar nu mi-a trecut prin gând nici o clipă să renunț. Nu mi-era frig, nu mi-era foame, eram doar obosită, nu aveam energie. Moment crucial! Bianca te chinui și înghiți gelul, îl storci tot, nu-l ții pe limbă, îl înghiți instant, apoi bei câtă apă poți! E momentul să faci asta! Scot gelul din kit, îl storc repede tot în gură, toată mă mânjesc pe mănuși și devin lipicioasă, și îl înghit. Repede apăăăă! Gata! Asta a fost tot? L-am înghițit? Trec 5 minute. N-am nimic, ci doar simt că nu mai sunt așa obosită. E placebo? Sau își face gelul efectul? Woah, n-am murit și stomacul e ok. Pfu, am scăpat. Urmează o urcare lungă și grea prin zăpadă, ioooi nu se mai termină! E infinită. Îmi vine să mă arunc în zăpadă. Parcă mai am un pic de energie, e ok. Se termină urcare, începe coborârea. Abruptă tare! Cu atenție! Vai deja am obosit fizic de la atâta concentrare psihică, să nu cad, să nu mă rup, să nu, să nu…oricum am căzut de vreo 3 ori, am alunecat în fund, nimic grav, față de un nene care și sucit piciorul în fața mea pe coborâre și nu mai putea să meargă, adică putea, dar șchiopăta, bietul.

În sfârșiiit cabana Curmătura, ieeeei! Încă puțin. Mi se face foame. Foame rău. Scot o banană, cred că am mâncat-o din 3 înghițituri, și era uriașă. Aaaa ce bineeee, ce bună eeee. Problemă rezolvată. Alerg pe coborâre, pe ultima coborâre, până când simt o fulgerare în genunchi. (Eu am meniscul fisurat, doctorul mereu îmi zice: Fii atentă ce faci că ți se poate bloca genunchiul în orice moment! ) Au genunchiuuul! Mă doare, da mă doare tare, șchiopătez. Nu pot să cred că mi se blochează genunchiul acum, aici, pe ultima coborâre. Nu asta, nu acum, te rooog genunchiule revino-ți! Nu e momentul! Aproape că plâng de ciudă, de frustrare. Bianca, calm! Ia-o încet. Nu mai alerg, oricum ultima coborâre era un tobogan de noroi și destul de tehnică și abruptă. Merg din bețe. Vai cât m-au ajutat bețele pe tot traseul! Merg încet, cobor atent, cu grijă, menajez cât pot genunchiul. Într-un final ajung în Prăpăstiile Zărnești, teren alergabil. Încerc să alerg, mă doare genunchiul. Ok, mai merg puțin, îl menajez. Iar mai alerg puțin, încet, și alerg, ca un melc, șchiopătând..nu mai pot, mă doare, iar mă plimb. Și cam tot așa am ținut-o până la finish. Ba mă chinuiam să alerg, ba mă plimbam, ba iar încercam, iar mă opream. Foarte încet am parcurs ultimii kilometrii din cauza genunchiului, care va avea și o vizită la medic. Și pe ultimii kilometrii mă depășea toata lumea care venea din spate. Meh, ce pot să fac? N-am alt genunchi. Glorie genunchilor lor!

Începe asfaltul. Mă întâlnesc cu un cunoscut și îi spun că a fost oribil. N-a fost oribil, a fost chiar foarte frumos! Dar eram așa de frustrată pe genunchi că-mi venea să mă arunc pe jos, să mă dau de garduri, ca și copiii ăia mici care cerșesc atenție, cam în aceeași stare eram și eu. Dar mă apropiu de FINISH, woaa nu pot să cred, nu pot să cred! Lumea mă încuraja, mă aplauda, woaaa sunt acolo, acolo la FINISH. AM TERMINAT MARATONUL PIETREI CRAIULUI, PRIMUL MEU MARATON  MONTAN!!! L-AM TERMINAT, așa cu ploaie, noroi, lapoviță, ninsoare, și temperaturi negative, cu un gel și o banană l-am alergat, l-am alergat cu toată pasiunea pe care o am față de Crai, mi-a plăcut, l-am iubit, nici o clipă nu mi-a trecut prin cap să renunț!

Exceptând incidentul cu genunchiul meu de 2 bani, am alergat bine, nu m-a deranjat zăpada, ba chiar mi-a plăcut! Nu m-a deranjat vântul și ploaia, pentru că aveam echipament, nu m-a deranjat frigul pentru că am fost îmbrăcată corespunzător, iar picioarele și papucii plini de apă? Nici ei nu m-au deranjat pentru că eram pe principiul : cât timp mă mișc, nu fac hipotermie! 

Au fost condiții ok de alergat pentru cine avea echipament corespunzător. Deși dacă m-aș fi oprit probabil, mi s-ar fi făcut frig. Totuși suntem la munte! Unde vremea și condițiile sunt imprevizibile și se pot schimba oricând, trebuie să-mi asum (printr-un echipament corespunzător) asta și din moment ce am luat startul mi-am asumat un traseu greu, dur, în condiții grele și o competiție de alergare MONTANĂ.

M-a ajutat enorm experiența montană, turele foarte lungi și grele pe munte, traseele tehnice în diferite condiții, turele de iarnă, turele pe ploaie. Tot din experiența muntelui cu vreme capricioasă am învățat că în asemenea condiții un echipament corespunzător poate face diferența dintre a intra sau nu a intra în hipotermie. 

Maratonul Piatra Craiului reprezintă o experiență foarte frumoasă, un traseu tehnic, dur, greu, dar  frumos! M-a scos din zona de confort, dar mi-a plăcut, pentru că eu așa-mi trăiesc viața, afară din zona de confort. Deși mi-a fost greu pe anumite porțiuni, m-am chinuit mai mult sau mai puțin, m-am luptat să le trec, nu m-am gândit nici o clipă la abandon. Momentan este a2a cea mai grea ”cursă” din viața mea. Pe primul loc este coborârea de pe Mont Blanc (în aceeși zi cu ascensiunea) în condiții de aproape epuizare fizică și bivuacul în folia de supraviețuire. (Povestea Mont Blanc AICI ). De multe ori mi-au trecut prin minte în timpul maratonului acele momente, care m-au motivat.

Pe traseu m-am întâlnit cu mulți oameni cu care am intrat în vorbă și culmea că parcă eram pe aceeași lungime de undă. Ne-am încurajat reciproc, am schimbat păreri, chiar povești (în Prăpăstii când alergam ca melcul din cauza genunchiului și aveam timp, vorba aia, să termin și facultatea). Mi-a plăcut atmosfera, traseul, oamenii pe care i-am întâlnit pe traseu, voluntarii care ne încurajau și parcă ne dădeau un strop din energia lor încurajatoare. 

Abia aștept să particip și anul viitor! Și sper să fie vreme bună, să experimentez și traseul clasic!

În loc de încheiere, o citez pe o prietenă alergătoare, Ioana: 

The mountains bring me so much joy. I truly encourage you to go outside. Breathe fresh air. Don’t be scared of the rain – you’re not made of toilet paper. Respect the nature. Clear your mind and just M.O.V.E.

Dacă ți-a plăcut articolul...

5 thoughts on “Maratonul Pietrei Craiului (MPC) 2017: primul meu maraton montan

  1. J Lo

    Frumos scris!
    Felicitari pentru determinare!

  2. Felicitari! Cred ca la povesti cu mine ai stat in Prapastii. 😊

    1. Da, imi amintesc, chiar cand am ajuns in Prapastiile Zarnesti 😀 Incantata!

  3. C.

    Ai un talent la scris iesit din comun! Iar povestea MPC cred ca a inspirat pe multa lume 🙂 Te felicit pentru pasiunea pe care o ai pentru munte si mai ales pentru Piatra Craiului. Esti de admirat.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *