Mont Blanc pe ruta italiană (PD+)

Mont Blanc pe ruta italiană (PD+)

 Când? 12-14 August 2017

Povestea: îmi surâdea de foarte mult timp ideea de a ajunge pe cel mai înalt vârf din Alpi, dar niciodată nu mi-am imaginat că acest vis se va îndeplini atât de repede. Pur și simplu s-a întâmplat din senin. O invitație: ”Veniți pe Mont Blanc la vară? Facem expediție super low budget și mergem!”. [Eu sunt studentă, nu prea am bani, decât de la părinți, și din bursa de merit de la facultate din când în când, niciodată nu mi-au zburat gândurile prin Alpi, din evidentul motiv financiar. Orice escapadă majoră se solda cu pâine cu pateu până la sfârșitul lunii (nu e ușor să fii student medicinist alpinist, cățărător, alergător, biciclist și schior 🙁 ).] Nu prea am băgat în seamă călătoria, că mi se părea super ireal. Eu? Pe Mont Blanc? Pe o rută alpină? Hahahaha! Sigur Universul joacă feste și sigur nu are cum să se întâmple, hai să nu mă amăgesc…Dar momentul plecării chiar se apropia și era real, chiar urmează să mergem pe Mont Blanc? Prima dată propusă a fost 24 iulie, dar n-a fost posibilă, pentru că nu ne sincronizam toată echipa. ”Hah, clar nu mai mergem!” îmi ziceam în sinea mea. A doua dată propusă a fost 6 august, care și aceasta s-a amânat. ”Hah, e așa de evident că nu mai mergem pe Mont Blanc!”. Iar a treia dată a fost cu noroc, 9 august, chiar am plecat din Cluj pe 9 august! ”Ooooo, chiar mergem pe Mont Blanc!”. Parcă tot nu-mi venea să cred că plec în Alpi. Și peste 2 zile iată-ne în Courmayeur, Italia, iar vremea a ținut cu noi!

A fost ceva de vis! 
Ruta italiană (care era închisă de 2 săptămâni, dar noi n-am știut asta) e mult mai spectaculoasă decât cea franceză (pe care am coborât), și are foarte multe de oferit: de la solicitarea fizică, diferența mare de nivel urcată într-o singură zi fără aclimatizare (1800 m) la obstacole tehnice precum crevase, muchii, zăpadă în diferite condiții și un peisaj care nu te lasă să-ți iei ochii de la el.

Parteneri de coardă: eu și Tudor. Echipa întreagă (+cealaltă coardă, a lui Doru) : Doru, Marta, Ninnu. Toate mulțumirile lui Doru, care mai făcuse ruta și o cunoștea.
Până la refugiul Gonella (3071 m) a fost o urcare lungă și susținută cu rucsaci grei în spate pe Glacier du Miage. Ultima porțiune a fost mai cățărabilă, teren ușor, dar foarte frumos. La refugiul Gonella ar fi trebuit să dormim câteva ore înainte să pornim spre Mont Blanc, însă pentru mine n-a fost posibilă odihna din cauza gălăgiei făcute de alte echipe care erau acolo ( care tocmai se retraseră de pe rută din cauza crevaselor) și din cauza condiției medicale în care mă aflam. Cabana Gonella era închisă pentru că ruta era închisă, însă refugiul de iarnă a fost deschis și am avut loc în el gratis.

(Bonus: în noaptea în care am pornit pe Mont Blanc, cerul era senin, șiiii…era chiar noaptea cu Perseidele! În viața mea n-am mai văzut atâtea stele căzătoare, și nu oriunde, ci pe deasupra crestelor Alpilor. Încă nu-mi vine să cred că totul a fost real!)

La 1 noaptea am pornit să facem vârful. A trebuit să traversăm Glacier du Dome pe întuneric, un ghețar crevasat în totalitate. Am trecut de multe crevase până am ajuns la una imensă care nu părea că are vreo soluționare. Doru a găsit o soluție, și anume a sărit-o, dar noi restul nu ne vedeam făcând la fel din cauza distanței mult prea mari și din cauza nesiguranței pe care-o oferea terenul (cât era gheață? cât era zăpadă?). Aici a fost un prim punct culminant: continuăm sau ne retragem? Ne-am învârtit ceva pe acolo până am găsit o soluție: în crevasă era un tunel, iar sub tunel o altă crevasă mai mică. Am descățărat peretele crevasei mari și în șpraiț am cățărat iar pe peretele crevasei mici, unde ne-am înfipt pioleții într-un cioc înghețat care se continua cu un podeț de zăpadă înghețată de 0,5 m peste crevasa mare și pe burtă/4 labe, ca să distribuim greutatea să nu se rupă sub noi podețul l-am traversat pe partea cealaltă. Și uite cum am trecut crevasa!

Următorul punct culminant a urmat la cățărarea unui perete mic înghețat de la buza unei crevase care părea acoperită cu zăpadă. Eu am rămas ultima pe platformă legată în coardă cu Tudor, căruia i-a alunecat colțarul fix în momentul în care sub mine s-a rupt platforma care acoperea crevasa. M-am speriat de moarte în acel moment, și nu mai aveam răbdare să rămân acolo și să aștept până când Tudor urma să se asigure. Totul se petrecea cu încetinitorul, ulterior Tudor mi-a mărturisit că nu s-a putut asigura bine în piolet, iar coarda de la prima echipă a primit-o cu greu, sau n-a primit-o? Nu mai știu. Au fost poate cele mai intense minute din viața mea, căci platforma n-a crăpat o singură dată, ci simțeam cum crapă constant sub mine, ca un domino. A crăpat prima dată, m-am dus puțin, a crăpat a doua oară, iar m-am dus, a treia oară nu m-am mai dus dar se auzea în interiorul zăpezii cum crapă, cred că era un cub care cădea pe bucăți, așa mi se părea. Într-un final reușesc să scap de acest iad și ne îndreptăm spre creastă. Între timp, pe un culoar cu zăpadă și gheță, pe ultima porțiune înainte de creastă, am primit o minge înghețată în față care m-a anesteziat complet pentru câteva minute. Îmi tot verificam dinții cu limba, că aveam impresia că mi-au căzut de la impact :))). Nu simțeam nimic de la durere. Cu greu mi-a trecut durerea. A doua și a treia zi încă mă durea maxilarul.

Am început să mă simt din ce în ce mai rău, vedeam în ceață, mi se încâlceau picioarele, când am ajuns în creastă mi se părea că se mișcă totul cu mine, mă durea capul îngrozitor, colțarii îmi alunecau pt că nu eram în stare să-i fixez pe stâncă, eram cap de coardă de data asta și mă văietam în continuu să ne oprim pentru că eu sunt pe cale să leșin, nu mai gândeam lucid, îmi era foarte greață și parcă așteptam să vomit. Nu aș fi vrut asta, pentru că vomă=deshidratare, și o deshidratare aici, acum nu priește deloc! Am trecut cu atenție (cât mai puteam să fiu atentă) toate porțiunile delicate și în final am luat o pauză în care am băut un izotonic. Nu-mi dădeam seama de la ce aveam starea asta, de la condiția medicală în care mă aflam (eu am pornit din start cu anemie), de la altitudine, de la ce?Eram speriată și de gândul de edem cerebral…(când ești la medicină, știi prea multe, și te panichezi singur autodiagnosticându-te cu toate bolile și posibilitățile de boli). Cert e că dupa izotonic(izotonicul conține electroliții pe care probabil eu nu-i mai aveam în concentrațiile necesare) și după o doză de Ibuprofen, mi-a trecut tot! Nu m-a mai durut capul, nu mai îmi venea să leșin, nu mai îmi era greață, nu mai aveam nimic.Eram surprinsă de efect!

(Info despre AMS (Acute mountain sickness)-profilaxie, tratament și despre aclimatizare: http://www.traveldoctor.co.uk/altitude.htm )

Am ajuns pe Dome du Gouter, unde ne-am odihnit o oră, chiar am tras un power nap, căci eram epuizați fizic. După ce ne-am mai revenit am urcat pe Mont Blanc pe Bosses Ridge, foarte încet, deoarece nefăcând aclimatizare, lipsa oxigenului o simțeam prin lipsa forței în mușchi, efectiv nu puteam să merg mai repede, sau să ridic picioarele prea sus, iar dacă încercam asta, inima se opunea cu vehemență și simțeam tahicardia și extrasistolele care mi le dădea disperată.

Pe Mont Blanc (4810 m) am ajuns după masă, unde am savurat din plin momentul, atmosfera și frumusețea care ne-o oferea de jur împrejur. A fost ceva extraordinar! Când eram pe creastă și eram într-o condiție critică nu mă vedeam deloc pe vârf, eram ferm convinsă că o să renunț, dar a meritat totul din plin, aș mai face asta, aș reface ruta, cu toate obstacolele ei fizice și psihice! Încă un lucru frumos a fost că nu era multă lume la ora aceea. Era deja târziu, deși de pe Dom du Gouter am văzut mulți turiști pe Mont Blanc, pe când am ajuns noi, mai erau 3 persoane. De pe Dome du Gouter până pe vârf (via Bosses Ridge) ne-am scos dn coardă și fiecare am mers în ritmul lui.

Coborârea a fost interesantă tare. Eram epuizați fizic și trebuia să ne întoarcem la Gonella unde ne-am lăsat sacii de dormit. Am luat o decizie: eu, Martha și Tudor retragem pe ruta franceză să dormim la refugiul Gouter, pe hol, iar băieții Doru și Ninnu se întorc la Gonella după bagaje. Așa este cel mai safe pentru toți.

Doar că eu, Martha și Tudor ne-am luat țeapă imensă: la refugiul Gouter e 85 euro/persoană, bani pe care nu-i aveam la noi, iar dacă vrei să dormi pe hol nu te lasă, căci și acolo trebuie să plătești. A fost un moment greu pentru noi: epuzați fizic, nu avem unde să stăm, este noapte, nu avem saci de dormit, nu avem apă, nu avem aragaz cu butelie să topim zăpada, nu avem mâncare. Ce putem să facem? Ne-am tot gândit, am întors-o pe toate părțile, între timp ne-am întâlnit și cu Mihnea Prundeanu care ne-a sugerat să coborâm la un refugiu unde nu se plătește, dar măcar nu dormim în frig și era situat la 2700 m, deci totuși era ceva mai clad decât la 3800 m. Refugiul l-am identificat de sus și ne-am făcut o idee unde trebuie să ajungem…

Și ne pornim toți 3 în miez de noapte, fără nimic la noi, epuizați, pe ruta franceză, o rută necunoscută, nu știam ce ne așteaptă, nu aveam habar de obstacole, știam doar de Grand Couloir pe care trebuie să-l traversăm noaptea, unde cad pietre (aveam în minte știrea de acum o săptămână când au murit 3 inși pe aici loviți de bolovani. Nu le-am zis nimic Martei și lui Tudor, nu avea sens să pun paie pe foc, ci doar mai întrebam din când în când, ”oare nu dăm odată de Grand Culoir-ul ăla?”). N-a fost ușor în starea în care ne aflam să vânăm poteca pe alocuri slab conturată, să trecem prin pasaje friabile și expuse, cărare pe alocuri mixtă, ia colțarii, pune colțarii, și tot așa. Ne-am intersectat cu mulți care urcau, toți legați în coardă, toți mirându-se că noi coborâm de pe vârf la ora asta, noi liberi și adormiți înaintam spre Grand Culoir. L-am traversat alergând, se auzeau sus că o iau la vale ceva pietre, dar când aș mai fi avut ocazia să alerg în colțari? (Cam ce se petrece pe Grand Culoir se poate vedea  aici: https://www.youtube.com/watch?v=NW1vFQTDE0c . Culoarul pe unde cad pietrele trebuie traversat.) Am avut totuși noroc că am coborât noaptea pentru că era înghețat. De obicei așa ceva se petrece ziua, când temperatura crește și se dezgheață bolovanii.

Trecem și de refugiul Tete Rouse, iar mai jos ar fi trebuit să fie refugiul de care ne-a spus Mihnea. Noi am găsit un refugiu, doar că nu era același, și pe deasupra era închis. Ce-am hotărât? Nu mai puteam merge, trebuia să ne odihnim! Am făcut bivuac în folia de supraviețuire și cu toate hainele pe noi lângă refugiu, într-un vânt rece și tare care ne-a ajuns la oase. Așa am dormit câteva ore până dimineață când s-a luminat și am coborât în Chamonix. Ruta clasică franceză e anostă și nu oferă prea multe. E ruta ”comercială” .Dacă nu am fi coborât pe aici, am fi rămas curioși de ea, dar acum știm că nu merită să o mai facem (eventual doar dacă ne-am dori training de anduranță :P). Ne-a părut bine că am experimentat-o și pe asta. Pe traseu ne-am întâlnit și cu o echipă de români. Din Bellevue (localitatea unde cobori de pe ruta franceză) până în Chamonix este drum destul de lung. Coboram obosiți de ceva vreme până am zărit o mașină. Am întins mâna, iar nenea a și oprit. Un tip simpatic, ghid montan, care ne-a dus până în stația din Chamonix ca să luăm busul spre Courmayeur.

A fost cea mai frumoasă, intensă și solicitantă experiență montană din viața mea. M-am îndrăgostit de Alpi și abia aștept să revin cu planuri și vise noi! Nu vârful în sine m-a impresionat, ci călătoria și experiența până acolo au fost partea grandioasă a planului.

Dacă vrei să simți viața din plin, ia drumul munților!

În ultima zi ne-am odihnit și am vizitat Aosta, unde ne-am boierit cu pizza și cafea (după foamea îndurată pe ruta franceză, nu că nu am mai avut o ciocolată și 2-3 batoane la noi, dar efectiv ne venea rău de la ele, după atâtea zile doar cu batoane, deja nu mai puteam!)

Costuri:

Drumul Cluj-Courmayeur-Cluj: 1700+ km (un drum), deci 3500 km dus-întors, 400 euro în total benzina+taxe (via Ungaria, Austria, Elveția)

Cazare: am stat la Hobo Camping: 6 euro/persoană; 3,5 euro/cort; 1,5 euro/mașină. Am ieșit la 10 euro/persoană/noapte.

Alte cheltuieli: tunelul Chamonix-Courmayeur 15 euro/persoană.

Mâncarea: Courmayeur este oraș-stațiune, adică e scump, dar la 30 km se află Aosta, unde prețurile sunt ceva mai ok.

Echipament:

-Haine: bluză și pantaloni termici, suprapantaloni, polar, geacă de puf, foiță impermeabilă/geacă dublu,triplu laminată, buff/căciulă, mănuși.

-Bocanci tehnici/semitehnici + colțari.

-Coardă

-Pioleți de zăpadă (deși în starea rutei pe care am găsit-o noi, ar fi prins bine și unul tehnic)

-Cască, ham, anouri, carabiniere, dispozitiv de filat/rapelat

-Cuie de gheață (2/echipă)

-Frontală, ochelari de soare, cremă anti soare (50 SPF)

-Sac de dormit, izolir, folie de supraviețuire

-Rucsac 60 l

-Butelie cu aragaz

-Mâncare, apă

-Medicamente: Ibuprofen, Aspirină, Paracetamol, Dexametazonă, Imodium

Vremea am verificat-o pe  http://chamonix-meteo.com/

În loc de concluzie: De ce toate astea? De ce atâta efort fizic și psihic? Pentru ce? Pentru că pentru mine asta reprezintă adevărata viață: libertatea! Și cine-mi oferă toată libertate? Muntele! Muntele cu tot ceea ce are el de oferit! Doar așa am evoluat ca om, ca spirit liber, doar așa m-am putut bucura de orice reușită și învăța din fiecare eșec! Pentru că viața mea începe acolo unde se termină zona de confort! Nu-mi amintesc de zilele petrecute la mare sau în oraș, dar îmi amintesc de fiecare pas făcut pe munte, de fiecare strângere din dinți când mă cățăram, de fiecare barieră psihologică atunci când alergam sau pedalam…Iubesc muntele cu toată aventura și spectacolul vieții pe care mi-l oferă! Viața mea va guverna în jurul lui pentru totdeauna.

Dacă ți-a plăcut articolul...

One thought on “Mont Blanc pe ruta italiană (PD+)

  1. IOANA

    Waw 😍
    Bravo, am citit tot cu sufletul la gura

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *