Rezidențiatul românesc și decizii în viață (2)

Rezidențiatul românesc și decizii în viață (2)

Acesta nu este un post despre munte, nu este o întâmplare din natură, nici un jurnal de călătorie, este o realitate văzută prin ochii unui proaspăt medic rezident. Scrisă la rece și în grabă.

De curând am susținut ”concursul” de rezidențiat. L-am dat pentru ai mei și pentru că nu vreau să stau pe sec până-mi iau diploma de absolvent și-mi dau examenul de limbă. Așa că e bine să-l ai să mai înveți ceva până pleci și să câștigi un ban făcând ceea ce-ți place. Și îi îndemn pe toți absolvenții să-l susțină pentru că e un plan de rezervă solid, chiar dacă e într-o țară prăpădită. Nu e ușor să pleci din România, iar până-ți rezolvi toate ce trebuiesc rezolvate e  bine să stai pe banii tăi și nu pe banii părinților cum ai stat 6 ani de facultate.

Ce este rezidențiatul în România? ”Concursul” de rezidențiat în România este de fapt un examen care verifică/ar trebui să verifice  cu ce ai rămas tu după 6 ani de medicină. Este un examen grilă, care conține 200 de întrebări și ai la dispoziție 4 ore pentru a le rezolva, iar apoi să treci răspunsurile pe foaia oficială (adică să îmbulinezi ca prostu’ din timpul tău de gândire) care urmează a fi scanată la un scanner.

Pentru că toate lucrurile merg cum merg în țara asta, nici examenul de rezidențiat nu se lasă mai prejos în a fi fruntaș pe lista celor mai mari porcării de pe la noi. Ideea de selecție și diferențiere a candidaților în funcție de nota obținută nu este una rea, pentru că într-o țară ca România nici nu ai prea avea cum să faci altcumva asta. Și Franța are rezidențiat, iar noi am încercat să copiem modelul francez, doar că într-un mod mult mai prost. De exemplu, Germania, Austria, țările nordice nu au acest examen, acolo te prezinți la angajare cu diploma de licență (care atestă calitatea ta de medic). Ei bine, în România ca să poți să dai examenul de rezidențiat trebuie să fii lincențiat în medicină, adică să promovezi examenul de licență, care nu este unul singur la nivel național, ci fiecare centru universitar și-l face cum dorește. Ce ghinion că eu am terminat la Cluj, și pot să afirm că am trecut printr-o licență grea, față de alte centre din țară.

De ce spun că România a copiat prost modelul francez și că examenul în sine este o porcărie? Pentru că de ani de zile nu am fost în stare să concepem o bibliografie pertinentă pentru un asemenea examen. De la cele mai vechi generații de doctori și până în ziua de azi toți, dar toți, n-am întâlnit doctor care să nu se fi  plâns de calitatea bibliografiei pusă la dispoziție de minister pentru acest examen. Până în 2016 a fost ECN-ul, cartea franceză tradusă execrabil de prost, iar din 2016 până acum, mai marii profesori și cadre didactice din toate centrele universitare și-au interconectat ei neuronii (sau i-au pus pe alții) să făurească o carte care se numește ”Compendiu de specialități medico-chirurgicale, util pentru intrarea în rezidențiat”, în opinia mea, cea mai chinuitoare și proastă carte pe care am avut ocazia să o răsfoiesc, de la cărțile de anatomie și embriologie încoace. Am zis în anul 1 că nu există ceva mai prost scris decât anatomia omului lui Papilian și embriologia doamnei Schmidt. Dar niciodată să nu spui niciodată, că uite cum te lovește viața! Aceste compendii care sunt de fapt 2 volume mari și late în total cam 1000 de pagini trebuie știute din scoarță în scoarță, asta dacă vrei să iei o notă rezonabilă ca să poți prinde o specialitate din cele pe care ți le dorești. Cum se obține o specialitatea în medicină în România în urma concursului de Rezidențiat? Se obține în funcție de punctajul pe care îl iei la rezidențiat. Cel maxim este de 950 de puncte, iar pentru a promova examenul trebuie să faci 60% din cel mai mare punctaj existent în țară, care de obicei este undeva la 935-940 de puncte. Desigur că dacă iei un punctaj mic, sunt mici șansele să iei o specialitate precum Radio-Imagistica, Ginecologia, Cardiologia, Neurologia, Reumatologia, Psihiatria, Gastro-Enterologia, Endocrinologia sau Oftalmologia. Mai sunt specializări care se iau cu note mari, dar astea mi-au venit acum, că pe astea le-au luat colegii. Asta cu specialitățile e un trend, că moda se schimbă de la an la an. E un pic stupid, pentru că dacă nu ai un punctaj bun n-o să iei ce vrei și asta va naște frustrări și alte reacții și stări nedorite. De ce spun că e stupid? Ei bine, pentru că dacă vrei punctaj mare, cum am menționat mai sus, trebuie să iei aceste compendii scrise execrabil (și dacă aș fi fost beată, în șanț, eu sau colegii mei, tot am fi fost în stare să scriem ceva mai de calitate) și să le bagi bine la cap, cu tot cu greșeli, cu tot cu rânduri fără rost, cu tot cu tabele inutile, cu toate porcăriile din ele. Deci prima problemă a rezidențiatului în România este bibliografia de tot rahatul, care de fapt desființează tot ce ai învățat în 6 ani. Cartea este plină de greșeli, contradicții de pe un rând pe altul, explicații lăsate în aer, modul de prezentare al informației de la prost în jos, iar când te uiți la finalul capitolelor să vezi de unde sunt culese informațiile vei vedea o bibliografie începând cu anii 1908 (nu glumesc! mi-au picat plombele când la capitolul de echilibru acido-bazic am văzut asta) până la 1980, 1990, 2000, foarte foarte rar vezi ceva ”actual” să zicem 2012, 2013, deci de toată jena. Pe lângă actualitatea informațiilor, traducerea din alte limbi a bibliografiilor lasă și ea de dorit. Iar ca să fie treaba treabă, compendiul este scris de foarte mulți autori, distinși profesori și cadre didactice din România (cărora tot ce le doresc e să fie tratați după cum au scris acolo), fiecare capitol scris de persoane diferite, iar capitolele nu au legătură între ele. Frapant a fost că aceeși informație dintr-un capitol o găseai expusă diferit și chiar diferită în alte capitole, fără legătură între ele, tocmai din cauza acestui mixt de autori, iar și mai jenant a fost că la examenul de rezidențiat grilele au fost pe capitole, la fel fără legătură, iar aceeși informație nu știai dacă e din capitolul X sau Y și dacă să pui un răspuns corect sau nu, pentru că grilele au fost făcute la virgulă după un anumit pragraf din carte, fără să se țină cont că aceeași informație există și in alte capitole și e expusă diferit. Nu mai are sens să pălăvrăgesc asupra bibliografiei, căci ați înțeles că mai proastă carte pe lume nu există.

Cum spuneam mai sus, ca să ai un punctaj bun, să poți să-ți alegi specialitatea pe care ți-o dorești, trebuie s-o iei din scoarță în scoarță pe această carte, și s-o bagi bine la cap. A fost un lucru extraordinar de greu atât pentru mine, cât și pentru restul colegilor, dată fiind calitatea execrabilă a cărții.

Modul de învățare și timpul necesar care trebuie alocat este foarte subiectiv, și depinde enorm de cum te-ai obișnuit în timpul facultății/vieții. De exemplu, eu mereu am fost genul de student care a învățat cu cuțitul la os, deoarece eu iubesc mult timpul liber, și am un talent nativ în a procrastina, nu doar când e vorba de învățat. Deși am fost un student stresat, evident, că mă trezeam cu kilometrii de materie neatinsă în sesiune, în timpul modulelor timpul liber era sacru, și deci am fost mereu un student panicat trezindu-se pe ultima sută să îngrașe porcul în ajun, așadar prototipul meu este acela de student care învață cu cuțitul la os. Și nu doar de student, că și de om, în general. Așa fac și în viața reală, mă organizez pe ultima sută pentru orice, prin urmare nu sunt omul cu planuri de viitor, că niciodată nu ies din cauza modului meu haotic de a-mi trăi viața. Am încercat și-n alte moduri dar nu mi-a ieșit niciodată mai bine decât cu haosul și panica. Prin urmare eu m-am apucat foarte târziu de învățat. Când m-am apucat eu, aveam target doar să-mi iau licența și să tot plec din țară, dar la insistențele părinților și la examinare mai atentă a situației, după licență m-am hotărât să susțin și examenul de rezidențiat. Pe când m-am apucat de învățat pentru licență eram 100% sigură că nu voi da rezidențiatul. M-am apucat în iulie, pe la sfârșit, foarte panicată, foarte stresată, deoarce îmi dădeam seama în ce rahat imens mă aflu, având în vedere calitatea bibliografiei și încă de la primul capitol citit am realizat că va fi foarte greu să rețin atâta într-un timp așa scurt o informație într-un hal fără de hal prezentată.

Metoda mea de învățat e simplă, eu cel mai bine rețin în timp ce scriu informația pe care o citesc, și fac scheme și conspecte. Aceeși metodă am aplicat-o în toată facultatea, cu mici excepții, adică în anul 6 deloc. Anul 6 a fost cel mai frumos an, pentru că mi-am dat seama că s-a zis cu timpul liber, și cred că pe plan de hobbyuri, în ceea ce privește timpul liber, am făcut cele mai multe lucruri, călătorii, ieșiri, experiențe noi, chestii noi, mai mult cățărat, mai mult alergat, mai multe competiții, deci chiar am profitat la maxim de anul 6 până când s-a terminat definitiv cu absolvirea de pe stadion, și evident cu gândul limpede că eu oricum nu voi da rezidențiatul în țară. Mereu am fost pe pincipiul că dacă te apuci să înveți ”din timp” oricum uiți, pentru că o informație pe care nu o folosești o perioadă de timp o uiți, deci e inutil să pierzi timpul ”din timp” cu așa ceva. Mereu am văzut lucrurile așa. Și mereu pentru mine o citire și una pe diagonală au fost suficiente, deoarece la prima citire eu nu trec peste o informație până nu mă asigur că am reținut-o, deci merge mult mai încet, dar merge sigur, plus că-mi rescriu în limbajul meu codat informația.  Exact cu aceeași metodă m-am prezentat și la licență, ba chiar pentru licență care a fost în luna septembrie, m-am prezentat cu capitole necitite deoarce nu am mai avut efectiv timp fizic să termin materia. Toată vara a fost un chin, cu compendiul în brațe, cu excepția unei mici vacanțe și a unor week-enduri când m-am dus la munte. Nu am renunțat însă la timpul personal în care am alergat și m-am dus la cățărat, căci mai presus de toate trebuie să ai grijă de tine și de corpul tău ȘI să nu încetezi niciodată să faci ceea ce te face fericit! Grile pentru licență am apucat să fac aproximativ 1000 de pe QuestMed, dar personal, pe mine nu m-au ajutat, și văd aceste aplicații de grile (QuestMed și GrileRezidențiat.ro) doar ca pe niște afaceri. Adică eu le văd ca pe o chestie de marketing, dar sunt ok, dacă ai fost obișnuit să-ți verifici materia făcând grile de-a lungul anilor, atunci e bine să faci grile, dacă nu, atunci sunt o pierdere de vreme. QuestMed e ok, că e aplicație gratis, însă GrileRezidențiat nu e gratis și nici nu m-am chinuit să investesc în așa ceva, pentru că, cum spuneam mai sus, depinde mult de modul de învățare, iar eu sunt din categoria studenților care nu au răbdare să piardă timpul cu grile, ci preferă să citească din materie. Mi-am făcut cont în ultimele 30 zile și am plătit 40 lei, nu înțeleg de ce am avut impresia când am dat acei bănuți că-mi voi schimba moravurile de o viață cu 30 de zile înainte de rezidențiat. Oficial au fost cei mai irosiți bani din viața mea.  Dar eu mereu am fost studentul care n-a făcut grile pentru nici o materie în facultate, chiar dacă existau, pentru că mă apucam doar în sesiune să învăț, niciodată n-am mai avut timp să fac grile, având în vedere că au existat examene mari la care m-am dus nedormită și pe drum încă citeam materia până în fața ușii amfiteatrului unde dădeam examenul, cam așa de cuțit în os eram cu panica. La toate examenele importante din facultate am făcut așa, ori nu dormeam în ultimele zile decât 3-4-5 ore pe noapte, ori înainte de examen nu dormeam deloc, și învățam efectiv non-stop în zilele dedicate unui examen în sesiune. În fiecare sesiune am fost un zombie veritabil, exact cum am ajuns și la rezidențiat. Deci până în ultimul moment am învățat.

Examenul de licență l-am avut prin 20 septembrie, vreo 3 zile consecutive, am scris un post despre el anterior. După examenul de licență am plecat din țară mult și bine, în Dolomiți, Tirol. După ce m-am întors n-am fost în stare să mă reapuc de învățat pentru rezidențiat. Mi-a luat o săptămână să mă hotărăsc dacă dau sau nu rezidențiatul, o săptămână plină de conflicte cu mine însămi, dar și cu cei apropiați din jur. Deci timp efectiv de învățat pentru rezidențiat, după licență, au fost 5 săptămâni, rezidențiatul fiind în 18 noiembrie. În aceste 5 săptămâni am citit capitolele pe care nu le-am citit pentru licență și le-am transcris în felul meu unic și pe alea, și practic am reluat iar materia din compendii, dar de data asta scrisă și ordonată, aranjată logic, și modificată de mine. Asta mi-a luat o vară, să retranscriu materia într-un stil propriu și accesibil pt a o reține în cel mai logic și ușor mod posibil. Și recomand oricărui om care dă rezidențiatul să facă asta! Pentru că ajută mai mult decât enorm. Am mai apucat în 5 săptămâni să mai citesc încă de 2 ori materia, fără să fac grile și alte minuni, iar cheia este să recapitulezi în fiecare zi măcar un capitol. Deci 2 ore de recapitulare pe zi, din urmă, în loc să fac grile, cred că a fost mai bine așa. Niciodată nu mi-am dat seama mai tare și mai acut cât de important este sportul în asemenea momente, iar o alergare de 10 km la 3 zile efectiv era o eliberarea extraordinară pentru trup și creier, iar 10 minute de yoga pe zi au fost un exercițiu de relaxare intensă. Mișcarea face minuni. Pentru mine consider că a fost mandatorie până în ultimul moment. Încurajez pe toată lumea să facă asta, chiar nu dai randament stând toată ziua cu nasul în carte, la un moment dat există un timp mort, timpul în care corpul te imploră să încetezi să mai faci asta, și să te relaxezi. Sportul e cea mai bună soluție! Pentru că este momentul cel mai propice să simți efectul endorfinelor. Pe bune! Nu e mit! Aveam cele mai extraordinare momente cu mine însămi, mă deconectam total, uitam că există rezidențiat, uitam că am ceva de făcut, uitam de existența tuturor, uitam de tot și toate! Aș fi alergat până la capătul pământului doar ca să simt asta în continuare. Chiar eram cel mai fericit dintre pământeni în acele momente. La fel și în week-endurile de pe munte. Chiar eram în universul meu, în bula mea, și realizam că tot ce am în jur îmi dă liniște sufletească și pace interioară. Au fost momentele în care mi-am dat seama că viața mea guvernează în jurul acestor lucruri inedite și că nu trebuie să renunț la ele niciodată pentru că mă fac fericită, oricât de negru ar fi viitorul, indiferent de ce viață las acasă și în spate. Realizam că viața înseamnă mult mai mult decât un examen de rezidențiat și o carieră.

Rezidențiatul, în opinia mea, a verificat o memorie de scurtă durată și a desființat tot ce am acumulat în 6 ani. Pe 18 noiembrie când am dat examenul, efectiv eram stupefiată de ce grile au putut să ne dea: clasificări, doze, multe cifre inutile, protocoale de tratamente de linia 4, detalii irelevante în ceea ce privește practica medicală, examenul a fost o bătaie de joc totală. Așa e doamnă ministru, dificultatea examenului de rezidențiat este cauza pregătirii slabe a rezidenților, așa-i? Când am ieșit afară, singuru lucru pe care am putut să mi-l spun a fost: ”Examenul ăsta chiar a desființat tot ce am învățat în 6 ani, a fost o bătaie de joc!”.  Și când spun că a testat doar memoria de scurtă durată, nu exagerez, deoarece dacă cu o noapte înainte n-aș fi recapitulat capitolele grele din care știam că nu stăpânesc bine informația, nu aș fi știut să fac grilele respective, care erau multe la număr. Efectiv am scos puncte bune pentru acele grile, care au fost și grele, pentru că în ultimele zile și ultimele nopți am recapitulat acele capitole. Dacă nu aș fi făcut-o, nici n-aș fi știut de unde să le apuc. Deci rezidențiat=memorie de scurtă durată! 

Pe lângă memoria de scurtă durată, rezidențiatul a testat și îndemânarea de a îmbulina bulinele pe foaia care urma să fie scanată. Adică să te pui să treci răspunsurile alea 200 pe o foaie cu buline cu o cariocă neagră, primită tot de la ei, de o calitate execrabilă. Și a fost stupid. Personal am decalat grilele, pentru că efectiv îmi fugeau rândurile și m-am trezit pe la grila 130 că mi-s decalate câteva și mai aveam vreo 20 de minute din examen. A fost un moment de șoc, m-au trecut toate transpirațiile, aveam pulsul în cer, tensiunea mai sus, și ce era să fac? Asta e. Am îmbulinat corect mai departe cu mâna tremurând și cu carioca aia de 2 bani. În țările civilizate examenele de așa amploare se dau pe tabletă sau pe calculator. Sunt sigură că în România ar pica rețeaua, serverul, tot, dar nu o să se întâmple. E ok că au avut bani de carioci din piață. Având în vedere că Rezidențiatul a costat 400 lei. Sigur doar foaia cu grile și carioca aia nu au costat 400 lei. Iar grilele? Să fim serioși! Mă întreb câți neuroni zac în capul celor care le-au făcut. Se vede că au vrut să testeze ce era mai bun din noi. Vezi să nu!  

Rezultatul meu final a fost un punctaj bun, cu care aș fi putut să-mi iau orice specialitate, dar am ales cardiologia.

De ce am ales cardiologia? Așa e, o enigmă pentru toți. Materia pe care am urât-o toată facultatea, din toate viscerele, materia pe care n-am suportat-o, de care nu am vrut să aud…pe aia am ales-o! Sună paradoxal? Deloc! Cum a ajuns în final să-mi placă și de ce am ales-o? Ei bine, cardiologia a început să-mi placă în momentul în care m-am apucat să o descopăr singură, și nu pe modulul de cardiologie din facultate, unde am dat cel mai oribil examen, și cartea din care am învățat-o a fost la fel de oribilă. Atunci am urât-o. Din tot sufletul am urât-o.

Întâmplător licența mi-am făcut-o pe o temă de cardiologie, pe infarctul miocardic, momentul în care am început să citesc din surse bune, bine explicate, cardiologia. Atunci a fost declicul, momentul care a aprins în mine pasiunea pentru cardiologie și a spulberat toată imaginea ei pătată și stricată pe care am avut-o când am învățat-o în anul 5 la facultate. Împreună cu coordonatorul meu de licență, Dr. Vesa, am descoperit o altă față a cardiologiei și alte dimensiuni ale acestei specialități atât de vaste, efectiv citeam și scriam pentru licență din pasiune, și eram atât de încântată că în sfârșit s-au luminat atâtea lucruri în capul meu, nu-mi venea să cred cum încep să îndrăgesc și să înțeleg în sfârșit inima. Iar după ce mi-am terminat licența am continuat să citesc, din pură curiozitate și se luminau și mai multe lucruri. Chiar am avut niște momente de orbire, maximă încântare că în sfârșit înțeleg neînțelesul. Atunci s-a produs în mine dorința de a descoperi inima, organul neînțeles de mine, atât de profund conectat cu toate, motorul vieții, pentru că mereu când se întâmplă ceva grav, te lupți ca să salvezi inima. Atunci mi-am zis ”Vreau să fiu cardiolog!”. Ok, cu timpul mi-am dat seama că m-am prea amblat cu cardiologia, și că de fapt pe mine, un iubitor de panică și adrenalină mă atrag alte specialități precum Urgențele sau Anestezia și Terapia Intensivă, și am lăsat-o mai moale cu cardiologia. Toată vara mă vedeam urgentist sau ATI-ist, în tot acest timp, oricine mă întreba pe ce vreau să continui fie aici, fie în altă țară le spuneam urgențe/ATI.  Mi s-au aprins călcâiele rău după urgențe în final, dat fiind faptul că din Anestezie și Terapie Intensivă mă atrăgea doar terapia intensivă nu și anestezia cu toate ale ei, care mi se părea plictisitoare. Așa că tindeam spre urgențe. Și după ce m-am apucat de învățat pentru rezidențiat, mereu visam doar urgențe în sus urgențe în jos, toți știau că Bianca va face urgențe, și eu eram sigură 100% că la urgențe ajung…până când am început să privesc puțin în viitor, să pun în balanță ce vreau de la viață, să mă gândesc bine de tot ce vreau…Cu o zi înainte de alegerea specialității, la o săptămână după examenul de rezidențiat, încă nu știam ce vreau și se dădeau în mine lupte crâncene. Au rămas în picioare 2 opțiuni mari și late: urgențele și cardiologia. Țin minte cât i-am împuiat capul celui mai bun prieten în săptămâna aia cu ce vreau să fac, și am luat legătura cu urgentiști, ATI-ști și cardiologi, dar până la urmă tot ce mi-a dicatat sufletul am făcut. Nici în ziua cu alegerea specialității nu știam ce vreau.  Când m-a întrebat doamna din față ce să scrie pe hârtie eu i-am zis că ”nu știu”, că ”nu mă mai pot gândi 5 minute?”, iar doamna a râs și a zis ”nu, trebuie să-mi zici.” Și cardiologie a fost. De fapt cardiologia cred că m-a ales. Urgențele sunt frumoase, dar faptul că se lucrează în ture, iar o treime/o jumătate din ele sunt pe noapte, nu cred că aș fi putut rezista, adică eu îmi iubesc rutina cu alergatul, cu cățăratul, cu muntele, și iubesc week-endurile, iubesc să dorm, așa că la astea nu am vrut să renunț. Mi-ar fi plăcut enorm dacă ar fi avut un program normal. În schimb, în tot acest timp piticul cu cardiologia n-a încetat să mă sâcâie, mereu era într-un colț de suflet care mă rodea pe dinăuntru, că vreau să fiu cardiolog. Țin minte și azi când i-am trântit-o dr. Vesa așa direct ”Simt că-mi place cardio de când scriu la licența asta, și vreau să fac cardio.” Și înainte de rezidențiat i-am mai trântit-o odată că sunt panicată că n-o să prind cardio. Și prietenilor apropiați le mai ziceam, ”deși mereu cardio mi s-a părut de băieți, simt că acolo e de mine”. Dar erau așa momente scurte, fugitive.

Am ales cardiologia pentru că mi s-a părut cea mai complexă și grea dintre toate specialitățile clinice, o specialitate în care ai și urgențe non-stop, iar partea de terapie intensivă o poți face singur, este vastă, foarte vastă, de la urgențe și terapie intensivă, la cardiologie intervențională, aritmologie, și radio-imagistică, pe lângă că ai voie să faci o grămadă de manopere de medicină internă și terapie intensivă, ceea ce-ți oferă o oarecare libertate și extindere când vrei să tratezi un pacient. Ce mi-a mai plăcut mult la cardio e că de multe ori pacienții veneau foarte prost, în stare critică și plecau acasă pe picioarele lor, cu stare mult ameliorată, și consider că nu există satisfacție profesională mai mare decât să-ți vezi rezultatul propriei munci așa. Sunt un om care se plictisește ușor, care iubește adrenalina, dar care are nevoie uneori și de momente mai relaxante, iar cardiologia le poate oferi pe toate. N-am zis nimic de aritmii. Aritmiile sunt o veche pasiune de a mea, iar din cauza asta m-a atras și mai tare cardiologia. Mereu m-au fascinat, iar când am început să le înțeleg încet, încet și că de fapt în spatele lor e o medicină SF, iar am avut un moment de pasiune orbitoare și sclipitoare. Gândite la rece și întoarse pe toate părțile, corelate cu tipul meu de personalitate și ce mi-ar plăcea să fac, am ales cardiologia. Deși a fost o luptă interioară imensă care s-a dat între urgențe și cardiologie, în final consider și sper că am făcut alegerea corectă. 

Toate aceste evenimente: licență, rezidențiat, alegerea specialității mi s-au părut un film dat pe repede-înainte. Nu-mi vine să cred că s-a terminat și acum mă simt suspendată în neant, cu un viitor negru în față…Pentru că mereu am trăit orice la limită și cu suspans și pentru că niciodată socoteala de acasă nu mi s-a potrivit cu cea din târg, am renunțat efectiv în a-mi mai face planuri de viitor de orice fel, de orice culoare. CARPE DIEM! pentru că viața e prea scurtă, iar timpul are viteza a6a.

Dacă ți-a plăcut articolul...

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *